Davîdov, aplecat peste umărul prietenului său privea discul cu nerăbdare: pe suprafața lui de sub stratul roșu și umed al pastei de lustruit, apăreau din ce în ce mai limpezi reflexele lentilei…
În cele din urmă, Șatrov scoase un oftat de ușurare, șterse pasta de lustruit, udă discul cu alcool și îl freacă timp de câteva minute cu pielea de antilopă.
— Gata! Pe dată Șatrov apropie discul de lumină, dându-i înclinarea dorită, în așa fel încât lumina să se reflecte drept în ochii lor.
Cei doi savanți se cutremurară: din adâncul substanței acum cu desăvârșire transparentă, îi privea un chip ciudat, incontestabil omenesc, care era mărit la dimensiunile Iui firești, printr’un procedeu optic absolut necunoscut. Imaginea apărea în relief, printr’un procedeu de asemenea necunoscut, dar mai ales neobișnuit de vie, extraordinar de vie. Credeai că te privește o ființă însuflețită, despărțită numai de peretele transparent al lentilei optice. Mai înainte de orice, stăpânindu-ți toate celelalte impresii, te izbea privirea ochilor mari, luminoși. Păreau lacuri ale unui etern mister al creației universului, plini de inteligență și de o voință încordată, două puternice lumini, ațintite înainte, în depărtarea nesfârșită a spațiului, prin peretele lentilei; ei se descopereau privirii plini de lumina unei cugetări nesfârșit de profunde, cunoscând legile universului și veșnic sbuciumați de chinurile și bucuriile acestei cunoașteri.
Ochii celor doi savanți pământeni, încrucjșându-se cu această privire neobișnuită, ce venea din bezna vremurilor, nu se plecară, nu se dădură bătuți. Șatrov și Davîdov fură cuprinși de o bucurie fără de margini. Gândirea, chiar dacă e împrăștiată în lumi atât de îndepărtate încât sunt inaccesibile una față de cealaltă, nu s’a pierdut fără urmă în timp și în spațiu. Nu! Însăși existența vieții a fost chezășia victoriei finale a cugetului asupra universului, chezășia faptului că în diferitele colțuri ale spațiului, universal, își urmează cursul marele proces al evoluției, al organizării superioare a materiei și al muncii creatoare a cunoașterii… Învingând prima impresie produsă de ochii oaspetelui ceresc, savanții începură să-i cerceteze chipul. Capul rotund, cu ochii mari, cu craniul lipsit de păr, cu pielea groasă, și netedă nu părea urât sau respingători. Fruntea mare și bombată ascundea tot atâta inteligență omenească, ca și ochii Iui uimitori, care înlăturau impresia neplăcută produsă de înfățișarea neobișnuită a părții inferioare a feței. Lipsa urechilor și a nasului, gura în formă de cioc, lipsită de buze, erau prin ele înșile neplăcute, dar nu puteau să șteargă impresia că această ființă necunoscută era apropiată de om fiind o ființă ce putea fi înțeleasă. Marea asemănare a felului de gândire și a cugetului său cu oamenii pământului, se reflectau pe chipul acestui oaspete al planetei noastre. Șatrov și Davîdov văzură în această imagine chezășia că locuitorii diferitelor lumi stelara se vor înțelege unii cu alții, de îndată ce spațiul interplanetar va fi învins, atunci când se va înfăptui în sfârșit, întâlnirea cugetelor împrăștiate pe diferitele planete, adevărate insule ale universului. Savanții voiau să creadă că lucrul acesta se va întâmpla curând, dar mintea lor le vorbea de necesitatea unor mii de ani de cunoaștere, pentru cucerirea spațiilor cosmice.
Dar mai înainte de orice altceva trebue unite popoarele propriei noastre planete, popoarele pământului nostru, într’o singură familie înfrățită, trebue nimicite inegalitatea, persecuția și prejudecățile rasiale, pentru a putea păși apoi cu siguranță la înfrățirea diferitelor lumi. Altminteri omenirea nu va avea puterea să săvârșească marea faptă a stăpânirii mărețelor spații interplanetare, nu va putea învinge forțele ucigătoare ale cosmosului, care amenință natura vie, care, cutezătoare, ar îndrăsni să părăsească planeta de baștină apărată de atmosfera ei proprie. În numele acestui prim deziderat trebue să muncim, sacrificând puterile minții și trupului nostru, pentru a vedea înfăptuită această condiția necesară viitorului măreț al oamenilor Pământului!