Ivan Efremov - Corăbii astrale

— Tantalul, metalul din care este făcut discul, este tare și neobișnuit de stabil. Stratul transparent e format dintr’o compoziție chimică necunoscută. Am făcut o analiză sumară a metalului, dar n’am putut obține nici un rezultat… de o cercetare mai amănunțită n’am avut încă vreme. Metalul pe care-l vezi sub stratul transparent este indiu, un metal minunat.

— Prin ce anume minunat? îl întrebă Șatrov, fără să întîrzie.

— Acest metal, folosit și în aparatele noastre, este cel mai bun indicator al prezenței iradiațiilor neutronilor. Că metalul de față este indiu, știu în mod sigur, deoarece m’am decis să scot de aici o fărâmă pentru analiză.

— Dar steluțele săpate sînt oare litere sau ce altceva? întrebă emoționat Șatrov.

— Poate că sînt litere, poate cifre sau poate schema vreunui aparat… Mi-e teamă însă că nu o vom afla niciodată.

— Și asta-i tot?

— Totul! Ți se pare puțin, om lacom ce ești? Și așa suntem în posesia unui lucru care va turbura întreaga omenire.

— Dar, spune-mi, ai pus să se răscolească tot terenul dimprejur? insistă Șatrov. De ce nu s’a găsit o dată cu craniul și scheletul? Se poate oare să lipsească scheletul…

— Negreșit a existat și scheletul. Am săpat totul, mai mult chiar, n’am lăsat nici o palmă de nisip necercetată. Nu cred să fi scăpat ceva…

— De ce ești așa de sigur, Ilia Andreevici? Pe ce te bizui?…

— Un raționament foarte simplu. Noi am dat de urmele unei catastrofe, întîmplate acum șaptezeci de milioane de ani. Dacă n’ar fi existat această catastrofă n-am fi găsit niciodată craniul și nici o altă armă, în afară de dinozaurii uciși. Dintre aceștia, incontestabil, o să mai găsim.

Sunt convins că „ei” — Davîdov arătă craniul cu golul orbitelor căscat spre ei — n’au stat decât foarte puțin la noi, câțiva ani, nu mai mult, și au sburat din nou în lumea „lor”, Îți voi povesti pe urmă cum am ajuns la această convingere. Privește, spuse Davîdov, desfăcând o coală mare de hârtie milimetrică, iată planul săpăturilor. „El” — continuă profesorul, arătând craniul — se găsea aproximativ aici, lângă malul torentului, având un aparat și o armă; se pare că amândouă erau puse în funcție cu ajutorul energiei atomice, căci fără îndoială, „ei” o cunoșteau și o utilizau, prezența „lor” aici pe pământ fiind cea mai buna dovadă în această privință. Folosind arma, „el” a ucis dela mare distanță un monoclon. Se vede că aceștia le dădeau mult de furcă. Apoi „el” s’a concentrat asupra unui alt lucru și în vremea asta a fost atacat de o reptilă uriașă… Noi n’o să aflăm, niciodată dacă „el” a întârziat să se folosească de armă sau dacă aceasta n’a acționat. Un singur lucru e limpede și anume că monstrul a fost ucis la câțiva pași de această făptură cerească și s’a prăbușit drept peste el. Arma „lui” s’a rupt sau a explodat. Defectarea aparatului a degajat o parte din energia acumulată într’însul și poate că astfel s’a format împrejur o zonă puțin întinsă de iradiații mortale. În această zonă au pierit câțiva dinozauri care se găseau din întâmplare acolo: dovada este acest morman de schelete. De partea cealaltă, spre Sud, iradiațiile nu s’au propagat s’au au fost mai slabe. Din această regiune, s’au strecurat mici animale de pradă, care au împrăștiat scheletul acestei creaturi cerești. Craniul a rămas, fie pentrucă a fost prea greu pentru a putea fi cărat, fie pentrucă a fost strivit sub țeasta imensă a dinozaurului. De altminteri au pierit și parte din aceste răpitoare; uite aici trei mici schelete. Toate acestea s’au petrecut pe nisipul nestabil al dunelor și vântul a îngropat într’un timp foarte scurt orice urmă a tragediei.

— Dar aparatele și arma? întrebă Șatrov neîncrezător.

— Bagă de seamă că au rămas numai bucăți și părți făcute din metale extrem de rezistente. Restul a dispărut fără urmă, prin oxidare, prin pulverizare sau prin topire, în decursul milioanelor de ani ce au urmat. Metalele nu sunt ca oasele, ele nu sunt supuse pietrificării, îmbibării cu substanțe minerale și nici nu pot cimenta roca din jurul lor. În afară de asta, aparatul s’a distrus poate și s’a sfărâmat în bucăți, prin explozia sau defectarea armei, ceea ce a contribuit și mai mult la dispariția părților metalice din care era făcut.

— Trebue să presupunem că raționamentul dumitale este just, recunoscu Șatrov. Acum e nevoie să analizezi craniul cât mai repede și să studiezi calea evoluției reflectată în structura elementelor osoase, apoi să scrii un studiu și să-l dai publicității. Un astfel de articol va cădea ca un trăsnet!

Ochii luminoși și mari ai lui Șatrov nu se puteau desprinde dela craniul ciudat al făpturii cerești.

Davîdov își cuprinse prietenul de umeri, scuturându-l ușor:

— Nu voi publica niciun studiu asupra acestui craniu!

Șatrov tresări uimit, dar Davîdov îl atrase cu putere spre el și mai înainte ca prietenul său să scoată o vorbă, continuă:

— Studiază-l și înfățișează-l dumneata marelui public… De drept, dumitale ți se cuvine această onoare. Nicio vorbă în plus! strigă amenințător către Șatrov. Sau ai uitat poate de încăpățânarea mea?

— Dar, dar… îngână Șatrov, negăsind cuvintele care-i trebuiau.

— Niciun dar! Raportul geologic al săpăturilor și deducțiile asupra catastrofei, cu menționarea tuturor colaboratorilor mei, în special a aceleia care a descoperit craniul, este gata. Iată-l! Publică-l cu semnătura mea, însoțit de descrierea craniului, care îți revine dumitale. Așa se și cuvine… Nu-i așa, Alexei Petrovici? spuse îngândurat Davîdov, îndulcindu-și glasul. Eu am o altă treabă importantă. Adu-ți aminte că dumneata ești acela care ai afirmat cu foarte multă justețe că o presupunere neverosimilă se înlănțuiește de altă presupunere neverosimilă și devine o realitate. Realitatea în fața dumitale este craniul bestiei cerești, iar această realitate, dă naștere la rândul ei, la o nouă ipoteză neverosimilă, se leagă de ea și continuă lanțul… Eu sunt acela care vreau să întind lanțul mai departe.

— Să presupunem că e așa, deși nu te înțeleg. Aici miroase și încă în mod vădit, a sacrificiu. Nu pot să primesc…

— Lasă, Alexei Petrovici! Crede-mă, drag prieten că sunt absolut sincer. Oare n’am împărțit noi, în timpul întregei noastre activități dusă în comun, materialul interesant? Mal târziu vei înțelege că și aici s’a petrecut ceva asemănător. Nu vreau să-mi asum totul și nici nu am de ce. Avem aceeași concepție despre știință și cel mai important lucrul pentru noi este progresul ei…

Adânc mișcat, Șatrov își plecă încet capul. El nu se pricepea să-și exprime sentimentele, mai cu seamă emoțiile puternice. Și de astădată stătea tăcut în fața marelui său prieten, care-l privea plin de voie bună. Șatrov atinse cu mâna fără să vrea craniul făpturii de pe „corabia astrală”, care se îndepărtase în adâncurile spațiului, devenind inaccesibilă, absolut Inaccesibilă oricăror puteri, mașini sau cugetări. Și totuși, iată, urma ei: ea nu se poate nici tăgădui, nici discuta. Aceasta este dovada de neînlăturat că viața trece printr’o inevitabilă evoluție și o incontestabilă perfecționare, oricât de lungă și anevoioasă i-ar fi calea. În această mișcare constă legea vieții, condiția indispensabilă a existenței sale: iar dacă viața nu este întreruptă de accidentele neprevăzute ale cosmosului, atunci rezultatul de neînlăturat este nașterea cugetării, transformarea ființei în om, și mai departe, nașterea societății, a tehnicei,lupta cu marile forțe ale naturii. Lupta aceasta poată să meargă foarte departe. Ca mărturie stă acest venit din altă lume. Dacă „ei” n’ar fi venit pe pământ atunci, ci acum, cât de multe lucruri n’am fi putut afla!…