Ivan Efremov - Corăbii astrale

Șatrov se întoarse către prietenul său și îi spuse cu glasul liniștit și sincer:

— Primesc propunerea dumitale… Fie și așa! De sigur, va trebui să plec până la Leningrad, să-mi aranjez treburile și să mă înapoiez de urgență. Trebue să lucrez aici. Ar fi o nechibzuință de neiertat să transportăm de colo până colo o astfel da comoară. Dar un lucru te rog, Ilia Andreevici: de ce-l numești dumneata „bestie cerească”? Nu prea sună frumos… Mi se pare chiar ireverențios…

— Pur și simplu fiindcă nu pot să-i găsesc numele… Știi doar că dacă ar fi să respectăm terminologia științifică, nu-l putem numi om. El este om după cugetare, după tehnică, sociabilitate, dar el s’a desvoltat pe o altă bază anatomică. Se vede limpede că organismul lui nu aste înrudit cu organismul nostru, al oamenilor. Este un alt animal… De aceea îi și spun animalul ceresc, „bestia celestis” în latinește… Putem să luăm și o rădăcină din limba greacă pentru a denumi specia, fie chiar „teriop celestis”. Se pare că așa sună mal bine… Cât despre adevărata denumire, asta o las în grija dumitale.

— Și totuși, Ilia Andreevici, răspunse după un răstimp de tăcere Șatrov, dumitale ce-ți mai rămâne?

— Scump prieten, ți-am spus doar că voi întinde lanțul cercetărilor mai departe. De multă vreme reflectez asupra rolului reacțiilor atomice în procesele geologice. Iar acum, descoperirea noastră extraordinară, m’a scos din orbita lucrurilor știute, ridicându-mă pe culmile înalte ale gândirii, mi-a dat îndrăsneala concluziilor, mi-a lărgit orizontul reprezentărilor… Vreau să încerc să dovedesc posibilitatea de a utiliza puternicele izvoare ale energiei atomice în profunzimile scoarței terestre. Să studiez geologia adâncimii Pământului, pentru a o apropia de realizările practice… Iar misiunea dumitale este să stabilești evoluția vieții și nașterea cugetării, nu numai în limitele Pământului nostru, ci în întregul univers. Să arăți această evoluție, să le dai oamenilor imaginea marilor posibilități care stau în fața noastră. Să-i combatem pe scepticii lași și pe bieții neîncrezători care sunt încă destul de numeroși în știință și să le înfățișăm acest luminos triumf al gândirii.

Davîdov tăcu. Șatrov își privea prietenul ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară.

— De ce stăm în picioare? spuse Davîdov într’un târziu.. Să stăm jos, să ne liniștim. Sunt obosit.

Amândoi se așezară și își aprinseră aproape în aceeași clipă câte o țigară; apoi îngândurați, își ațintiră privirile asupra craniului, în orbitele pustii ale ciudatei făpturi cerești.

În încăpere, liniștea se înstăpâni iarăși.

Davîdov privea fruntea bombată, presărată cu mici adâncituri și șănțulețe, închipuindu-și că odinioară, înainte cu nenumărate mii de ani, sub acest perete osos, gândise un uriaș creier omenesc. Ce imagini despre univers, ce simțuri și cunoștințe aii sălășluit în acest craniu ciudat? Ce oare a reținut memoria locuitorului acesta dintr’o altă lume, ce imagini din planeta Iui de baștină a purtat cu sine pe pământul nostru? A cunoscut el oare dorul de pământul natal, setea marilor adevăruri, dragostea pentru frumos? Care erau relațiile dintre oamenii de acolo, care era structura socială? Au înfăptuit ei oare, acolo, culmile cele mai înalte ale vieții, când toată planeta se transfomă într’o mare familie muncitoare, fără oprimare și exploatare, fără absurditatea hidoasă a războaielor care sleesc puterile omenești și rezervele de energie ale planetei? Cărui sex a aparținut acest oaspete al corăbiei cerești, rămas pentru totdeauna pe acest pământ străin?

Craniul privea spre Davîdov, mut, ca un simbol al tăcerii și al tainei. „Nu vom afla nimic din tot acest mister, gândi profesorul, dar, noi oamenii pământului, avem un creier puternic și putem să ghicim multe lucruri. Voi ați venit aici, dar spațiile pământului nostru erau populate în aceea vreme de fel de fel de monștri îngrozitori, întruchiparea forței absurde. În furia lor dementă și neînfricoșată, monștrii aceștia constituiau un groaznic pericol, iar voi vă știați puțini la număr. Erați o mână de călători din altă lume, rătăcind într’o lume necunoscută, în căutarea, marelui izvor de energie, în căutarea fraților întru cugetare”…

Șatrov se mișcă încetișor; de felul lui nu-și putea găsi astâmpăr prea lesne, și acum parcă protesta împotriva unei inactivități din cale afară de lungi. Se uită pieziș Ia Davîdov; stătea pe gânduri; luă binișor de pe birou discul greu și se apucă să examineze obiectul ciudat, cu simțul ascuțit de observație al cercetătorului experimentat. Șatrov apropie discul de cercul luminos al unei lămpi microscopice speciale și răsuci rămășița necunoscutului aparat, străduindu-se să descopere amănunte care nu fuseseră încă observate în structura lui. Deodată Șatrov zări înlăuntrul cercului, pe partea opusă a discului, ceva ce abia se putea desluși prin învelișul mat. Cu respirația tăiată, savantul căută să vadă limpede ce anume era, expunând discul la lumină sub diferite înclinații. Și fără veste, prin învelișul turbure cu care vremea acoperise metalul transparent al discului, i se năzăriră niște ochi ce-l priveau țintă. Cu un strigăt înăbușit, Șatrov lăsă să-i scape din mână discul greu pe masă. Se stârni un sgomot asurzitor.

Davîdov sări din fotoliu ca ars, drăcuind cum îi era obiceiul, dar Șatrov nici nu-i luă în seamă mânia. El pătrunsese taina. O nouă presupunere îi tăie răsuflarea.

— Ilia Andreevici, strigă Șatrov, ai cele necesare pentru lustruit? Prafuri de polizat și antilopă?

— De sigur, am și una și alta. Dar ce-ai pățit, drace, de trei ori drace!

— Dă-mi-le mai repede, Ilia Andreevici! N’o să-ți pară rău… Unde sunt?

Emoția Iui îl cuprinsei și pe Davîdov. Șatrov se ridică, făcu un pas mane dar se împiedică de covor. Supărat, Davîdov îndreptă cu piciorul marginea întoarsă a covorului și ieși din odaie. În lipsa Iui, Șatrov apucă discul și încercă încetișor cu unghia suprafața bombată a cercului mic…

— Iată-le, spuse Davîdov, punând pe masă borcanele cu prafuri, ceștile cu apă și alcool și o bucată de piele. Șatrov prepară în grabă și cu pricepere o pasta din prafurile de lustruit, o întinse pe piele și se apucă să frece cu o mișcare circulară și uniformă suprafața discului. Davîdov îl urmărea cu nespus interes și luare aminte.

— Această necunoscută substanță transparentă este neobișnuit de solidă, explica Șatrov, fără să contenească lucrul, dar ea trebue să fie, fără îndoială, transparentă ca sticla și, în consecință, să aibă suprafața lustruită. Vezi, aici a devenit mată, datorită acțiunii nisipului, de-a-lungul milioanelor de ani cât a zăcut în rocă. Chiar și această substanță solidă a cedat… Dacă o lustruim din nou va deveni iarăși transparentă.

— Transparentă? Ei și? se miră Davîdov. Uită-te pe cealaltă parte a discului… transparența s’a păstrat. Ei, se vede doar un strat de indium și atât…

— Dar aici este o imagine! răspunse Șatrov înflăcărat. Eu am văzut-o… am văzut ochii și sunt încredințat că aici se află ascuns chipul călătorului ceresc, poate chiar chipul aceluia al cărui craniu îl avem în față… Pentru ce este această imagine aici? Poate ca un semn de recunoaștere al aparatului sau mai știi, așa le-o fi fost obiceiul. Noi nu vom ajunge s’o aflăm niciodată… De altfel lucrul nu prezintă nicio importanță, în comparație cu faptul că am reușit să găsim imaginea… privește la suprafață la forma ei… nu este decât o lentilă optică… Da, se lustruește bine! continuă profesorul, încercând discul cu degetul.