Ivan Efremov - Corăbii astrale

— Sunteți chemat la telefon, Ilia Andreevici! Cineva din provincie! se auzi un glas din spatele ușii.

— Îndată, îndată! Davîdov își încreți fruntea, iar chipul lui căpătă o înfățișare îndurerată.

— Iată ceea ce voiam să vă spun despre energia atomică.

Există cantități mici de uraniu și rezervele pot fi repede consumate. De aceea, privind în viitor, trebue să găsim rezerve mari din acest prețios element. Și noi… Profesorul tăcu dintr’odată și-și mângâie tâmplele, privind țintă, undeva deasupra chipurilor încordate ale celor ce-l ascultau. Mari rezerve de uraniu, resturi din epoca de formare a planetei… murmură Davîdov mai mult pentru sine. Ei drace, de trei ori drace! Astfel…

Cuvintele i se opriră în gâtlej. Îndată profesorul plecă grăbit din sala de studiu a studenților săi.

— Ce s’a întâmplat cu Ilia Andreevici? exclamă Tamara, curmând tăcerea care se lăsase. Pot să jur, că era cât p’aci să scape un cuvânt urât!

— Ce tot născocești, Tamara! ripostă indignată Jenia. L-au întrerupt cu telefonul ăsta nenorocit, asta-i tot! Ne-au stricat toată bucuria… Vorbea atât de frumos!

— Te asigur că într’însul s’a petrecut ceva! Tu nu l-ai putut vedea din pricina dulapului. Se schimbase la față de parcă ar fi văzut o nălucă.

— Așa-i, așa-i, Tom! îi întări spusele Mihail. Am observat și eu. Poate că i-a venit în minte o idee neașteptată…

Presupunerea lui Mihail se dovedi a fi adevărată. În timp ce pășea pe coridor, toate gândurile lui Davîdov erau concentrate asupra ipotezei, care i se ivise în minte pe neașteptate. Savantul își aminti că, doi ani în urmă, aflându-se sub impresia unui val puternic, care nimicise o insulă din arhipelagul Havai, privea de pe bordul vaporului în fundul oceanului; în clipele acelea își făcea loc în mintea lui o idee, încă sfioasă, asupra forțelor care provoacă mișcările scoarței pământului. De atunci, adunase fără încetare fapte și meditase, trecând pe rând dela aceste fenomene ale prezentului la procesele din trecut ale formării munților de o mult mai mare amploare în timp și spațiu. Nu e oare însăși soarta aceea care-i dovedește acum că presupunerile sale sunt juste?

Davîdov ridică receptorul. Nu-i răspunse nimeni, dar el continua în mod mecanic să-I țină lipit de ureche, preocupat de gândurile lui. Douăzeci de ani îl chinuise problema câmpiilor morții dinozaurilor, din Asia Centrală. De-a-lungul poalelor lui Tian-San se întind mormane uriașe de oase ale unor reptile gigantice. Milioane de specii de diferite vârste sunt înmormântate în aceste grămezi. Înainte însă, aceste grămezi au fost mult mai mari, întrucât locurile unde ele au fost găsite și cu care avem noi de-a-face sunt doar rămășițele, îngrămădirile de pământ surpat în perioada terțiară [Perioada terțiară urmează imediat după perioada calcaroasă (sic), perioada din istoria pământului, care a durat circa 59.000.000 ani și s’a sfârșit cu un milion de ani înaintea timpurilor noastre (N. A.)], în timpul procesului continuu de ridicare a munților. Ce a putut provoca o astfel de pieire în masă, tocmai în acest loc? Doar n’au pierit din motive necunoscute! Nu! Pieirea în masă a dinozaurilor a coincis în timp cu începutul marii epoci alpine de formare a munților. Atunci s’au înălțat lanțurile muntoase: Tian-San, Himalaia, Caucaz și Alpii. Pieirea lor a coincis și în spațiul geografic. Atunci, cu șaptezeci de milioane de ani în urmă, la sfârșitul perioadei cretacice, aceste lanțuri muntoase s’au încrețit încet, în șiruri întregi da cute paralele, tot așa cum se petrece astăzi în Oceanul Pacific. Diferența constă doar în faptul că aceste cute ale munților Tian-San, din perioada cretacică s’au format nu în ocean, ci pe uscat, la marginea mării și că această regiune, a fost populată cu animale terestra. Afară de aceasta, în epoca cretacică, formarea cutelor s’a făcut pe o scară mult mai întinsă decât cea din ziua de azi. Și atunci și acum se petrec aceleași procese de formare a munților, care nu sunt decât rezultatul forțelor declanșate din descompunerea uraniului în adâncurile scoarței terestre sau, mai bine zis, de descompunerea elementelor foarte grele, în general. Dacă această presupunere e justă, atunci nu există nimic neverosimil în faptul că energia reacțiunilor puternice izbucnea în unele regiuni și în unele momente în afară, fie chiar sub forma unei iradieri puternice. Astfel s’a format în decursul a mii de ani o regiune întinsă, care a devenit mortală pentru tot ceea ce avea viață; animalele venind necontenit aci din regiunile neprimejdioase piereau cu milioanele. Se înțelege că nimic n’a putut preveni reptilele necugetătoare că le așteaptă pieirea. Rămășițele mai mărunte nu s’au putut păstra de-a-lungul proceselor de eroziune, dar oasele enorm de mari și de rezistente ale dinozaurilor ne uimesc și astăzi prin cantitățile lor uriașe. O astfel de coincidență nu este întâmplătoare!… „Și dacă nici cea de a doua coincidență nu e întâmplătoare? Da ce am găsit oare urmele celor veniți din stele tot în regiunile ridicăturilor muntoase din acea vreme? Se înțelege că puternica iradiere care ucidea dinozaurii, poate fi înregistrată cu un aparat. Atunci, dacă „ei” au rătăcit pe acolo, unde mii de ani mai târziu a început pieirea în masă a dinozaurilor, înseamnă că „ei” au căutat izvoarele energiei atomice… Poate pentru a se întoarce pa planeta „lor”… Dar dacă este așa, atunci — ei drace! — s’ar putea trage concluzii foarte interesante; trebue să căutăm urmele celor veniți din stele, urmele acestor oaspeți cerești ai pământului, chiar aici, de-a-lungul Tian-Sanului și al Himalaiei, cele mai tinere zone de formare a munților pe Pământ. Tocmai acolo unde-i și căutăm. Și a doua concluzie: dar dacă procesele de formare a munților și vulcanismului iau naștere pentrucă (sic) în roca pământului se crează, din timp în timp, concentrații de uraniu sau alte elemente, supragrele, care intră în reacție puternică; atunci ne putem aștepta să găsim rămășițele acestor concentrații în adâncimile accesibile ale scoarței, în regiunile; geografice corespunzătoare… Dacă s’ar putea găsi din nou urmele oaspeților cerești în regiunile de formare ale munților, atunci aș avea convingerea că…”

— Vorbiți! răsună pe neașteptate o voce la receptor. Vă dau legătura cu Alma-Ata.

Davîdov tresări, gândurile îi se opriră în loc. Alma-Ata putea să-i comunice noutăți importante dela șantierul de construcție al canalului.

O voce depărtată, dar limpede, îi rosti numele. Davîdov recunoscu pe tânărul savant, secretar al Institutului de geologie.

— Ilia Andreevici, dimineața a telefonat Storojilov, dela construcția nr. 5. Au fost găsite schelete de dinozauri, vătămate sau nevătămate, n’am înțeles ca anume, că se auzea prost. Storojilov m’a rugat să vă comunic vestea aceasta și să vă spun că socotește venirea dumneavoastră acolo ca fiind necesară. Ce să-i transmit?

— Transmiteți-i că plec cu avionul de mâine! răspunse Davîdov cu repeziciune.

— Mai am două chestiuni de discutat cu dumneavoastră, continuă secretarul, dar pentrucă veți veni Ie vom discuta chiar aici. Vă așteptăm deci. La revedere!

— Multe mulțumiri! strigă vesel în receptor Davîdov. Salutări tuturor! La revedere!

Davîdov plecă grăbit Ia Colțov și îl rugă să-i rețină un loc în avion.

Drumul șerpuia pe malul îngust al unui râu. Pereții înalți ai defileului însoțeau albia, contopindu-se în depărtări; de o parte și de alta povârnișurile lor coborau abrupte spre apă. Cel din stânga era mai apropiat și se proiecta posac într’o fâșie de umbră. De-a-lungul coastei dințate a stâncilor, frunzele ascuțite ale brazilor se aliniaseră soldățește.