Ivan Efremov - Corăbii astrale

Povârnișurile se iveau, în fața ochilor din ce în ce mai deslușite; spre zare, ele erau învăluite într’o ceață sidefată și păreau ușoare ca fulgul. Într’acolo se înălța un pisc învelit în zăpadă care se prelungea într’o culme masivă. Dungi albe de zăpadă brăzdau cenușiul de piatră al povârnișului; sus aproape de cer, unde stratul pur și strălucitor de omăt netezea colțurile stâncilor, plutea alene un nor mare și des, ce părea o corabie albă cu fundul larg, care luneca pe întinderea înzăpezită a văgăunii.

Ocolind o prăpastie adâncă, drumul se ridica șerpuind lenevos spre defileu. Motorul duduia înfierbântat; un vânt proaspăt și înghețat șfichiuia obrajii, pătrunzând prin parbrizurile întredeschise.

Davîdov își dădu seama că intraseră în defileu abia atunci când încetă duduitul puternic al motorului. Mașina gonea spre capătul povârnișului unde se întindea o vale netedă, ca o masă, înconjurată de trei masive muntoase.

În cuprinsul ei se zăreau carierele roșii de gresie și de lut presărate cu săpături în forme ciudate, turnulețe înguste și cupole rotunjite. Pe a doua „ieșitură” a stâncilor masive se reliefau umbrele dantelate ale brazilor, care păreau negre pe fondul lor cenușiu-violet. Nespus de sus, strălucind victorios în albeața lor imaculată, se înălța, aidoma zidurilor unui castel gigantic ce îngrădeau cu strășnicie valea, un șir dințat de culmi înzăpezite. Jos, la poalele înălțimilor se vedeau văgăuni adânci, o brazdă care tăia stepa netedă, platforma unui stăvilar uriaș, mormane de pământ, căsuțele răspândite ale satului și un șir de corturi albe.

Deși aspectul falnic al clădirii nu-l mai impresiona ca în trecut, Davîdov se simți totuși emoționat privind carcasele zimțate ale construcțiilor de beton. Clădirea aceasta era, probabil, principala stațiune hidroelectrică.

Într’una din săpăturile făcute se descoperiseră scheletele dinozaurilor, cimitir care data de pe vremea când jur împrejur, pe locurile acelea, nu se formaseră încă munții înalți de acum. Ei se ridicaseră mai târziu datorită forței uriașe a reacțiilor atomice, care se petrecuseră în adâncurile scoarței terestre. De bună seamă că emanația aceea străbătuse și aici și atrăsese pe veniții din stele, în căutarea rezervelor de energie atomică.

Mașina se opri în fața unei case mari, cu pereții spoiți cu var.

— Am sosit, tovarășe Davîdov! spuse șoferul, deschizând ușa mașinii. Ați tras un pui de somn, nu-i așa? Drumul e bun și se poate dormi în lege…

Davîdov tresări. Îndată ce coborî din mașină, îl zări pe Storojilov, care se grăbea să-l întâmpine. Fața osoasă a colaboratorului său era acoperită până la ochi de peri aspri, iar salopeta cenușie pe care o purta era îmbâcsită de un praf galben. Numai ochii lui albaștri și limpezi străluceau plini de bucurie.

— Șefule! (odinioară, pe când era student, Storojilov călătorise mult în tovărășia lui Davîdov și de atunci stăruia să-i spună „Șefule”, ca și cum ar fi vrut să-și afirme necontenit dreptul la o prietenie camaraderească)… Vă aduc o veste bună! Am așteptat mult, dar n’am așteptat de geaba! Odihniți-vă, îmbucați ceva și pe urmă mergem. Surpriza se află în ultima săpătură, în spre Sud, cam la un kilometru de aici…

— Nu, nu sunt de loc obosit… Haidem acolo, chiar acum! îl întrerupse Davîdov.

Chipul lui Storojilov era numai zâmbet:

— Splendid, șefule! strigă el și sări în mașină. făcându-se că nu bagă de seamă privirea cu care șoferul îi măsura salopeta murdară.

— Am dat de fosilele dinozaurilor, îndată ce am început săpăturile, într’un strat mare și compact de nisip eolian [Eolian — care a luat naștere datorită vântului. (N. A.)], intercalat spre miazăzi, se grăbi Storojilov să-l înștiințeze. La început am descoperit câteva oase răzlețe, iar după aceea am găsit scheletul uriaș al unui monoclon, conservat de minune… Craniul este găurit — da, închipuiți-vă, Ilia Andreevici — găurit dela un capăt la altul… O gaură îngustă și ovală!

Davîdov păli. Colturile gurii îi tresăriră nervos.

— Mai departe? abia putu el să îngâne.

— N’am mai găsit nimic pe platforma cea mare. Dar alaltăieri, chiar la marginea săpăturii, am găsit din nou niște oase, o grămadă de oase, dar nu răzlețe. Ai crede că pe locul acela zac câteva schelete laolaltă. Pe deasupra, mai e ceva nespus de ciudat: scheletele animalelor răpitoare sunt amestecate cu cele ale animalelor ierbivore… Am stabilit că este un carnozaur [Carnozaur — dinozaur de pradă. (N. A.)] uriaș… l-am cunoscut după laba de dinapoi; Iar lângă el am găsit copitele unui ceratops [Ceratops — denumirea generală a dinozaurilor ierbivori cornuți (N. A.)]. Unele oase par a fi sfărâmate și rupte de o forță ne mai pomenit de puternică. N’am îndrăsnit a continua săpăturile în acest loc fără dumneavoastră… Încoace, la dreapta! se adresă Storojilov șoferului. Ai să dai de un drum care duce spre vale și pe urmă o iei la stânga…

Peste câteva minute, Davîdov stătea aplecat deasupra unui schelet, ale cărui oase albe contrastau puternic cu nisipul galben. Storojilov curățase scheletul pe deasupra cu grijă și apoi îl acoperise la loc cu nisip, ca să se păstreze până la venirea lui Davîdov în cele mai bune condițiuni.

Profesorul trecu mai întâi pe lângă coada întinsă și labele închircite ca într’un spasm, apoi se lăsă în genunchi și examină cu atenție capul uriaș și hidos și botul monstrului în formă de cioc, împodobit cu un corn lung ca un pumnal.

Apofizele [Apofiză — ridicătură de formă și dimensiune variabilă pe care a prezintă oasele. (N. T.)] inelate de protecție ale ochilor se păstraseră în orbitele craniului, dând monstrului o expresie de ferocitate care încremenise astfel pentru vecie.

Profesorul descoperi îndată, ceva mai jos de ochiul stâng, o gaură îngustă ovală, pe care o văzuse și Ia oasele găsite de Tao-Li în Sican. Ea străbătea craniul dela un capăt la altul, răspunzând în creștet, în spatele orbitei drepte cufundată în nisip.

„Fără îndoială: „ei” au fost aici! Hotărîrea de a căuta între granițele Uniunii a fost întemeiată… Dar ce urme ale veneticilor din stele mai pot fi găsite? S’au păstrat oare aceste urme?…”

Davdîov cercetă din ochi mărimea grămezii de schelete descoperite în peretele săpăturii. Toate oasele care fuseseră desgropate, nu prezentau nicio urmă de rană. Acele sfărămături și rupturi ale oaselor despre care vorbea Storojilov, se vede că se produseseră după moartea animalelor, după ce fuseseră îngropate în nisip, fiind pricinuite de depunerea de noi straturi și de îndesarea rocii, așa cum se întâmplă adesea.

Davîdov dădu ordin să se facă săpături pentru a se înlătura straturile de nisip care se depuseseră deasupra mormanului acela de rămășițe, iar oasele pe măsură ce vor fi desgropate, să fie curățate.

— Ar trebui să facem săpături în toate părțile ca să găsim tot ceea ce s’ar putea afla în jur, spuse el cu ezitare în glas. Ne lipsesc însă mijloacele necesare. În cazul de față am avea nevoie să săpăm cam vreo cinci mii de metri cubi de pământ…