Ivan Efremov - Corăbii astrale

Strigătul care sbucni din pieptul voinic al profesorului îi făcu pe colaboratorii îngrămădiți în jurul lui să se cutremure.

— Un craniu! Un craniu! exclamă, cu glas tunător Davîdov, înfigându-și cu nespusă siguranță burghiul în roca silicoasă. Într’adevăr, odată curățat de nisip, craniul lăsa să se vadă inelele mari și goale ale orbitelor. Acum deslușea limpede o frunte lată și dreaptă. Enigmatica protuberanță nu era altceva decât partea superioară a unui craniu, asemănător celui omenesc; dimensiunile lui erau însă ceva mai mari decât acelea pe care le are craniul unui om de statură mijlocie.

— Un animal ceresc sau un om; iată ce am găsit! spuse profesorul cu satisfacție, îndreptându-și cu greu spatele și frecându-și tâmplele.

Cuprins de amețeală, se rezemă cu toată greutatea corpului de peretele săpăturii. Storojilov îl apucă de braț, grăbindu-se să-l sprijine, dar Davîdov îl îndepărtă, stăpânit de o cumplită nerăbdare.

— Repede la lucru! Pregătiți o cutie mare, vată, clei… Trebue să scoatem cât mai repede craniul de aici… Se pare că e extraordinar de bine conservat… Desprindeți-l cu băgare de seamă… mai adânc trebue să se afle și restul scheletului. Oamenii să curețe strat cu strat toată roca silicoasă, dimprejur, și în același timp, scheletul dinozaurului să fie desfăcut și scos din locul acesta. Răscoliți fiecare centimetru de nisip din porțiunea aceasta… Tot nisipul trebue cercetat…

Profesorul Șatrov străbătea în grabă coridorul lung al Institutului, fără să răspundă la salutul colaboratorilor cu care se întâlnea. Curând se pomeni în fața aceleiași uși pe care intrase cu doi ani și jumătate în urmă, ținând în mâini cutia lui Tao-Li.. De astădătă însă Șatrov nu mai zăbovi mai înainte de a trece pragul odăii și nu mai zâmbi cu șiretenie la gândul surprizei pe care avea să i-o facă prietenului său, prin neașteptata lui sosire. Cu chipul sever și îngândurat pătrunse îndată, fără să se codească o clipă, de-a-dreptul în cabinetul de lucru..

Cum îl zări Davîdov puse de o parte foaia de hârtie pe care făcea de zor tot felul de calcule.

— Alexei Petrovici! Ești un adevărat vrăjitor! tună el cu o voce de bas. O astfel de repeziciune din partea dumitale e de-a-dreptul uluitoare… Când ai primit scrisoarea în care-ți descriam toate împrejurările descoperirii?

— Ieri dimineață! Și am plecat încoace la ora cinci. Dar zău, sunt supărat pe dumneata! Parcă n’ai fi putut să mă înștiințezi mai curând! De ce mi-ai scris numai atunci când toate lucrurile se petrecuseră? La începutul discuției noastre în această privință erai furios foc și-mi cereai de zor chipul presupusei făpturi cerești; când ai găsit-o însă, ai tăcut mâlc, până ce s’au isprăvit săpăturile!

Șatrov ridică supărat din umeri și începu să măsoare în lung și în lat încăperea.

— Nu te pripi la mânie, Alexei Petrovici! Am vrut și eu să-ți fac o surpriză!… La ce bun să fi aflat cu două săptămâni mai de vreme? Puteai doar să te enervezi, să te chinui, să arzi de nerăbdare, și toate astea în Leningrad…

— Aș fi venit și eu acolo, zău! strigă Șatrov, la fel de neînduplecat.

— Ai fi venit? se miră Davîdov. La săpături? Drept să-ți spun te-ai schimbat cu totul și eu nu știam…

Șatrov nu se mai putu stăpâni și zâmbi.

— Ei, așa-i mai bine, prieten drag! Drept răsplată îți voi arăta îndată bestia cerească și Davîdov se îndreptă spre dulap și apucă triumfător, cu chipul plin de zâmbet, mânerul ușii. Cum ți se pare? îl întrebă deschizând ușa în lături…

— Stai, Ilia Andreevici! strigă Șatrov. Așteaptă o clipă, închide ușa la loc!

Davîdov rămase surprins de cererea prietenului său, dar se supuse și închise ascultător ușa dulapului.

— N’am mai ajuns să-ți trimit în scris presupunerile mele, îl lămuri Șatrov. Totuși țin cu tot dinadinsul ca să-mi stăpânesc nerăbdarea câteva clipe și să ți le citesc înainte de a vedea craniul făpturii cerești. E o nespus de interesantă verificare: poate oare mintea noastră să vadă limpede până departe? Este oare justă analogia care pornește dela legile planetei noastre pentru alte lumi?

— Minunată idee! Să încercăm!

Davîdov încuie ușa dulapului cu cheia voind parcă să aibă o și mai mare siguranță și se apropie de masă. Șatrov scoase îndată niște coaie de hârtie, umplute cu scrisul lui mare și citeț.

— N’am să citesc totul căci n’am răbdare, mărturisi el. Să ne oprim numai asupra concluziilor. Îți amintești de sigur, am fost amândoi de acord că schema generală a vieții animale, bazată pe molecula de albumină și energia oxigenului, trebue să fie unică în univers. Am convenit că substanțele componente ale organismelor nu sunt utilizate întâmplător, ci în virtutea răspândirii lor chimice. Am convenit de asemenea că planeta cea mai favorabilă vieții, în orice sistem planetar, trebue să fie asemănătoare pământului nostru. În primul rând în ceea ce privește energia calorică pe care o primește dela soarele său. Spuneam că dacă soarele acesta este mai mare și mai arzător decât al nostru, atunci planeta respectivă trebue să fie mai îndepărtată de el; dimpotrivă, dacă soarele este mai mic și mai rece condițiile încălzirii asemănătoare celor pe care le avem noi pe pământul nostru pot fi găsite numai pe o planetă mai apropiată. E adevărat, marea majoritate a stelelor este asemănătoare soarelui nostru…

În al doilea rând, această planetă trebue să fie destul de mare, deoarece este nevoie ca prin forța de atracție a masei sale să mențină în jurul ei o atmosferă destul de puternică, care să o apere de frigul spațiului sideral și de iradiațiile cosmice ucigătoare. Dar planeta nu trebue să fie nici prea mare, pentru a avea posibilitatea de a pierde în faza inițială a existenței sale, încă atunci când se află în starea de incandescență, o cantitate importantă de gaze. Moleculele acestor gaze trebue să dispară în spațiul sideral, căci altfel în jurul planetei seva forma o atmosferă prea densă, de nepătruns pentru razele solare și plină de gaze toxice.

În al treilea rând, viteza de rotație a planetei în jurul axei sale, trebue de asemenea să fie apropiată de cea a Pământului. Dacă viteza de rotație este prea mică se va produce o temperatură care va ucide orice formă de viață pe o parte a planetei și o puternică răcire a celeilalte părți; dacă viteza de rotație este prea mare se vor turbura condițiile de echilibru ale planetei respective, atmosfera din jur va dispare, planeta se va turti și până la urmă se va sfărâma în regiunea ecuatorului.

Prin urmare, forța gravitației, temperatura și presiunea atmosferică pe suprafața unor astfel de planete, trebue să fie aproximativ asemănătoare cu cele ale pământului nostru.

Acestea îmi sunt premizele esențiale. Se pune deci întrebarea: care sunt căile de bază ale evoluției care creează ființele cugetătoare? Care este procesul evoluției? Ce se cere pentru desvoltarea creierului mare, pentru activitatea lui independentă, pentru cugetare? Mai întâi este nevoie ca organele simțurilor să fie bine desvoltate și mai ales văzul biocular, stereoscopic, capabil să cuprindă spațiul, să rețină exact obiectele ce se află într’însul, să formeze o reprezentare exactă a fermelor și a felului în care sunt dispuse. Este inutil să adaug că în ceea ce privește capul, această parte a corpului purtătoare a organelor simțurilor, el trebue să se afle în partea din față a corpului, venind în primul rând în contact cu lumea înconjurătoare; la rândul lor organele simțurilor trebue să se afle la o cât mai mare apropiere de creier, pentru o mai grabnică transmitere a excitațiilor. În plus, ființa cugetătoare trebue să se poată deplasa, cu ușurință, să aibă membrele complexe, capabile să execute munca, căci numai prin activitate, prin obișnuința muncii se desvoltă înțelegerea lumii înconjurătoare și transformarea animalului în om. Pe lângă aceasta, dimensiunile unei ființe cugetătoare nu pot fi reduse, pentrucă într’un organism mic nu există condițiile necesare pentru desvoltarea unui creier puternic și nici rezervele necesare de energie. Afară de aceasta, existența micului animal este foarte mult influențată de neînsemnatele accidente de pe suprafața planetelor; vântul, ploaia și alte intemperii sunt pentru o astfel de ființă, nenorociri catastrofale. Iar pentru a înțelege lumea, este nevoie să fii, într’o oarecare măsură, independent de forțele naturii. De aceea animalul cugetător trebue să aibă mobilitate, dimensiuni și puteri suficient de mari, adică să aibă un schelet asemănător animalelor noastre vertebrate. Dar acest animal nu poate să fie nici prea mare, căci atunci s’ar stingheri condițiile optime ale stabilității și ale proporțiilor organismului necesare pentru a purta acea uriașă încărcătură suplimentară, care este creierul.