Ivan Efremov - Corăbii astrale

Dar, m’am întins prea mult… Pe scurt, animalul cugetător trebue să fie vertebrat, să aibă o cutie craniană și trebue să aibă cam aceiași statură ca noi. Toate aceste trăsături ale omului nu sunt întâmplătoare. Creierul poate să se desvolte numai atunci când craniul nu constitue o armă de apărare, când el nu este îngreunat de coarne, de colți, de maxilare mari; când nu scurma pământul și nu apucă prada. Toate acestea sunt posibile numai dacă natura oferă suficientă hrană vegetală consistentă; așa de pildă: pentru omul nostru, un mare rol l-a jucat apariția fructelor. Aceasta i-a scutit organismul de a continua să se hrănească cu ierburile la care erau condamnate animalele ierbivore și l-a ferit și de soarta animalelor răpitoare aflate veșnic în goană după pradă vie. Animalul de pradă, deși se hrănește cu carne, cunoaște totuși un mare neajuns: el trebue să posede armele de atac și de ucidere, ceea ce împiedecă desvoltarea creierului său. Când animalul are fructe la îndemână, maxilarele lui pot fi mai puțin puternice, iar acest lucru îi va da posibilitatea să-și desvolte o enormă cutie craniană, în detrimentul botului. Aici ar mai fi multe de adăugat despre felul cum trebue să fie membrele, dar cred că e limpede: libertatea mișcărilor și posibilitatea de a mânui unelte, de a le fabrica, de a le utiliza, sunt esențiale. Omul nu există și nu poate exista fără unealtă. De aici reiese ultimul considerent: menirea membrelor trebue să fie deosebită; unele trebue să îndeplinească funcțiunea de deplasare, și acestea sunt picioarele; altele, mâinile trebue să. servească la apucat, având mișcări variate și complexe. Toate acestea sunt legate de o condiție importantă și anume: craniul trebue să se afle la o anumită înălțime dela pământ căci altfel facultatea de percepere a lumii înconjurătoare se va diminua.

Concluzia: înfățișarea omului, chipul său de animal cugetător, nu sunt întâmplătoare, ci corespund în cel mai înalt grad organismului, care posedă un uriaș creier cugetător. Intre forțele cosmice vătămătoare vieții se află coridoare pe care viața Ie va utiliza și aceste coridoare determină în mod riguros înfățișarea ei. De aceea, orice altă ființă cugetătoare trebue să posede multe din caracteristicele structurii omenești, mai cu seamă ale craniului său. Da, fără nicio îndoială, craniul trebue să fie asemănător celui omenesc. Acestea sunt, pe scurt, deducțiile mele.

Șatrov tăcu. Nerăbdarea pe care abia și-o stăpânise până atunci răbufni.

— Acum hai, arată-mi făptura cerească! Dar repede, repede!

— Îndată! Davîdov se opri în fața dulapului. Trebue să-ți spun Alexei Petrovici, că ai perfectă dreptate. Este uimitor! În astfel de clipe simți cât de măreață este știința, cât de minunată este cugetarea omenească…

— Bine, vom vedea imediat… Arată-mi-l.

Davîdov scoase din dulap o tipsie lată și în fața lui Șatrov apăru un craniu ciudat, de un violet întunecat, presărat cu mici adâncituri și șănțulețe încrustate în os. Cutia aceea craniană, încăpătoare, era în totul asemănătoare celei omenești, ca și orbitele mari, situate drept în față și separate de o mică punte osoasă — rădăcina nasului. Pe de-a’ntregul omenești erau ceafa dreaptă și osul facial scurt, aproape perpendicular, continuat printr’o frunte enormă. Dar în locul proeminenții osului nazal, craniul acela ciudat avea un orificiu triunghiular. Dela baza orificiului ieșea brusc în afară maxilarul superior, care aducea a plisc de pasăre, ușor încovoiat la vârf. Maxilarul inferior corespundea celui superior: nici el nu prezenta urme de dinți. Capetele articulațiilor se propteau aproape orizontal pe gropițele aflate la baza a două largi excrescențe ce se lăsau în jos, în fața unor mari orificii rotunde, situate în părțile laterale ale craniului sub tâmple.

— E solid? întrebă Șatrov în șoaptă, și primind răspunsul afirmativ al lui Davîdov, luă craniul în mâini. Mi se pare că în loc de dinți are un înveliș cornos, tăios, ca al unei broaște țestoase, rosti Șatrov și fără să aștepte răspunsul continuă: structura maxilarelor, nasul, aparatul auditiv sunt destul de primitive… Gropitele de pe oase și toate aceste circumvolutiuni ne arată că derma era bine lipită de os și că stratul de mușchi subcutanat lipsea cu desăvârșire. E foarte puțin probabil ca un țesut ca acesta să fi avut peri. Cât despre oasele separate… negreșit, ele trebuesc studiate… Dar, uită-te, maxilarul se compune din două oase, iar acest lucru ne arată că este mal primitiv decât maxilarul omului.

— Aceasta însemnează că evoluția lor spre stadiul de ființă cugetătoare a fost mai scurtă, interveni Davîdov.

— Chiar așa este! Acolo, în planeta lor, natura înconjurătoare putea să fie întrucâtva diferită: o altă înlănțuire a proceselor biologice, alte condiții de selecționare naturală. Iată de ce, dacă vârsta diferitelor sisteme planetare este aproximativ aceeași cu vârsta stelelor, acestea ne-au depășit pe noi cu șaptezeci de milioane de ani! Ai analizat compoziția osului? Ar fi interesant de știut…

— Nu în mod precis. Știu totuși că osul nu are la bază fosfați de calciu, ca la noi, ci…

— Cremene? îl întrerupse Șatrov cu repeziciune.

— Ai dreptate și este foarte explicabil! Cremenea după proprietățile sale chimice, prezintă multe analogii cu carbonul și poate fi foarte bine utilizată în procesele biologice.

— Dar scheletul? Dar alte oase? E posibil să nu se fi găsit nimic?

— Absolut nimic, afară de… asta, spuse Davîdov scoțând din dulap o a doua tipsie.

În fața lui Șatrov apărură două frânturi metalice și un disc rotund cu diametrul de aproximativ doisprezece centimetri. Amândouă frânturile aveau fețele de aceeași dimensiune, dar dispuse în sens invers. În linii generale, fiecare frântură semăna cu o prismă septagonală, trunchiată. După greutate compoziția lor semăna cu plumbul, dar se deosebea printr’o mai mare duritate și prin culoarea sa alb-gălbuie.

— Ghicește ce este! spuse Davîdov, săltând în palmă una din piesele acelea grele.

— De unde să știu? Un aliaj oarecare..: mormăi Șatrov. De altfel, odată ce dumneata întrebi, însemnează că este vorba de ceva cu totul neobișnuit.

— Ai dreptate! Acesta este gafniul, metal rar, cu proprietăți asemănătoare cuprului, dar mai dens decît el și infinit mai greu fuzibil. Gafniul mai are încă o proprietate interesantă: o mare capacitate de a degaja electroni la o temperatură înaltă. Și lucrul acesta nu este lipsit de însemnătate, mai ales dacă vei privi oglinda asta ciudată.

Șatrov luă în mînă discul metalic, care era de asemenea nespus de greu. Marginea lui era rotunjită și avea unsprezece crestături adînci, dispuse de-a lungul circumferinței, la distanțe egale. Pe o parte, suprafața discului era ușor adâncită, lustruită și foarte dură — un strat transparent ca sticla, sub care se afla un metal curat, alb-argintiu, mâncat într’un loc de un sediment roșcat. Acest strat transparent era cuprins de un inel metalic dur, de culoare albastră-cenușie, din care propriu zis se și compunea tot discul.

Pe cealaltă parte a discului, în centru, se găsea un cerc din aceeași substanță transparentă, acoperit cu un sediment mat, cu o suprafață convexă, nu concavă ca în partea opusă. Diametrul acestui cerc nu depășea șase centimetri. În jurul lui se găsea același metal albastru-cenușiu, pe care erau dispuse circular steluțe încrustate cu un număr diferit de raze, între trei și unsprezece. Aceste steluțe nu erau rânduite într’o ordine oarecare, ci erau despărțite de două linii în spirală, care se întretăiau.