Ivan Efremov - Corăbii astrale

Soarele proaspăt și luminos al dimineții se ridica deasupra orașului; pomii păreau niște fâșii de spumă liliachie, presărați pe întinsul unei ape aurii și străvezii. Sgomotul orașului ce se trezea pătrunse în odaie.

Davîdov se ridică din fotoliu, trase în piept cu nesaț aerul proaspăt, lăsă perdeaua și începu să se desbrace.

Șatrov mototoli hârtia pe care desemnase un craniu și o aruncă în coș. Scoase apoi din teancul de cărți aflate pe masă o broșură și rămase pe gânduri, mai înainte de a o deschide.

Calea noilor cercetări se vestea anevoioasă. Rarele avânturi ale gândului sunt asemeni unor ușoare și minunate salturi peste prăpastia marilor greșeli. Și te cațări necontenit pe povârnișuri abrupte, urcând anevoie sub apăsătoarea povară a faptelor, care te țin în loc, care te trag înapoi, în jos… Nu-i nimic! Problema ce-i stă în față e mare și tot atât de importantă! Dar ființele care au fost aici pe pământ cu șaptezeci de milioane de ani în urmă? Voința neînfricată și mintea omenească nu s’au speriat nici de groaznicele spații interplanetare. Aceia, necunoscuții, au reușit să sară dintr’o corabie astrală într’alta, să facă acest lucru pe când cele două corăbii se depărtau una de alta cu o iuțeală de neînchipuit. Ei nu s’au speriat de faptul că fiecare secundă îi depărta cu sute de kilometri de planeta lor de baștină… Au îndeplinit o anumită misiune și s’au putut întoarce, da, nu mai încape nicio îndoială că s’au întors, căci toate mărețele schimbări pe care ființele acestea necunoscute le-ar fi adus naturii nu ne-ar fi scăpat, nouă, acei care studiem, astăzi, cu șaptezeci de milioane de ani mai târziu planeta noastră.

„Dacă până astăzi n’am găsit nici urmă din aceste modificări, însemnează că cei veniți dintr’o altă lume, au stat pe pământ un timp foarte scurt, oaspeți necunoscuți ai unei lumi necunoscute!”

Bine! Va reflecta mai departe asupra acestei laturi a problemei, va căuta să alcătuiască într’un fel chipurile probabile ale oamenilor din alte lumi, și curând îl va înștiința pe Davîdov… Dar Davîdov… El îi scrie regulat despre orice, afară de ceea ce îl interesează: rezultatul cercetărilor. A trecut un an și jumătate dela memorabila discuție, pe care au avut-o la Moscova, privitor la oasele găurite ale reptilelor moarte. Se vede că marelui său prieten nu-i reușise încă nimic…

În clipa aceea, mașina lui Davîdov gonea pe drumul bătătorit și plin de praf. Colbul albicios se risipea sub lumina tremurătoare a farurilor și se ridica în nori groși în urma mașinii, acoperind stelele ce pâlpâiau în zare.

În fața geamului mașinii, departe, în noapte, se înălță o imensă vâlvătaie roșiatică. Un vuiet surd, care pătrundea în auz cu tot sgomotul motorului, venea dintr’acolo.

O jumătate de oră mai târziu, Davîdov, însoțit de șeful de lucrări și de colaboratorul său, detașat anume pe lângă șantier, se îndrepta spre marginea nordică a sectorului, uimit de amploarea uriașă pe care o luaseră lucrările. Felinare de mii de lumini vegheau pe creștetul unor stâlpi înalți și păreau înconjurate de o ceață ușoară; un nor de praf învăluia partea din stânga a sectorului. Acolo, scrâșnetul, huruitul și huetul (sic) escavatoarelor puternice acopereau țăcănitul sutelor de vagonete care se răsturnau cu sgomot la punctul de descărcare.

Stratul sedimentar era tăiat adânc de albia viitorului canal. De o parte și de alta se ridicau pereți înalți de douăzeci de metri; pe povârnișurile drepte, abrupte, ce păreau netezite de lin cuțit uriaș, ieșeau în relief conglomerate masive de bolovani netezi, înlocuite din loc în loc de ochiuri de nisip galben și gresii stratificate, în care sclipeau grăunțe de mică și gips.

Noaptea, care se întindea împrejur, învăluind întinderea câmpiei pustii, nu exista aici, cum nu exista nici stepa. Șantierul era o lume aparte, o lume a muncii uriașe și încordate, care schimba pe fiecare clipă înfățișarea străvechiului deșert Cazah— stan.

Davîdov trecea pe lângă oamenii înnegriți de soare, acoperiți de sudoare și de praf, care nici că-l luau în seamă. Ciocanele pneumatice se sguduiau în mâinile dibace, sfărâmând colțurile tari ale stâncilor. Mașini greoaie, asemeni unor imense schelete de fier, se mișcau anevoie prin praf. Nenumărate camioane se înghesuiau, ca niște cirezi, în preajma benzilor rulante de încărcare, care le umpleau necontenit cu pământul ce trebuia cărat.

— Iată săpăturile, Ilia Andreevici! strigă colaboratorul lui Davîdov.

Profesorul zâmbi cu voioșie și vru să spună ceva; în clipa aceea, cerul acoperit de praf fu brăzdat pe neașteptate de fulgerul unei explozii, al cărei vuiet sgudui pământul.

— Este o explozie care are de scop să scoată la suprafață cele ce se găsesc în adâncul pământului, lămuri șeful de lucrări. Am aruncat în aer dintr’odată vreo trei sute de mii de metri cubi. Acolo, în sectorul nr. 8, se pregătește un șănțuleț pentru escavatoare.

Davîdov cercetă cu atenție „șănțulețul” de-a-lungul căruia mergea. Se întindea cât cuprindeai cu ochii, între șirurile de felinare, despicând câmpia și lărgindu-se la Nord într’o săpătură cu un diametru de aproape o jumătate de kilometru. Pe locul acela se descoperise cimitirul dinozaurilor — o îngrămădire enormă de oase mari, pietrificate. În lungul săpăturii, oasele se înălțau ca o brazdă, întinzându-se după toate probabilitățile și dincolo de limitele săpăturii. Îngrămădite fără nicio rânduială, ca niște frânturi de bârne, aruncate de-a-valma, ele formau un strat gros de opt metri, în care se zăreau pe alocuri bucăți mari de cremene.

Nu erau schelete întregi, ci numai sfărâmături de oase de mărimi felurite, aparținând unor diverse specii de reptile dispărute și amestecate aici, la întâmplare. Escavatoarele pătrundeau în acest morman de rămășițe a sute de mii de monștri, scormonind și curățind pământul de pe fundul săpăturii. În lumina sfioasă a dimineții, grămezile de oase ridicate pe marginea săpăturii păreau niște pete întunecate.

Soarele era în înaltul cerului și ardea cu toată puterea. Mormanele de oase negre se înfierbântaseră, de parcă ar fi fost ținute într’un cuptor.

— Gata! Am văzut totul, spuse Davîdov, ștergându-și întruna sudoarea de pe față. Aici se petrece același lucru ca și în sectorul nr. 2; iese la iveală al doilea strat de oase. Cu douăzeci de ani în urmă, ceva mai spre Nord de locul acesta, am cercetat în regiunea Bozaba, pe malul drept al râului Cjiu un strat și mai mare de oase, lung de aproape treizeci de kilometri. Asemenea cimitire gigantice se găsesc și în valea râului Ili, și Ia Cara-Tau, și aproape de Tașchent. Toate sunt identice: cuprind milioane de oase amestecate la întâmplare dar niciun schelet sau vreun craniu întreg. E un material care nu ne folosește pentru studiu. Acestea sunt rămășițele unor cimitire de dinozauri, spălate de ape… Întinderea lor întrece orice închipuire.

— V’ați format noi păreri asupra acestor „câmpii ale morții”, Ilia Andreevici? îl întrebă colaboratorul său. În lucrările publicate, dumneavoastră…

— Vrei să spui că nu m’am exprimat prea limpede? îi reteză vorba Davîdov. Ba poate chiar greșit! Pe atunci nu aveam o Imagine completă a proporțiilor fenomenului.