Ivan Efremov - Corăbii astrale

— Ești prea aspru, Ilia Andreevici! Doar nu m’am dat în lături, n’am spus că nu voi reflecta asupra acestei probleme. Îți voi comunica tot ce-mi va trece prin minte în privința aceasta…

— Ilia Andreevici, sunteți chemat la telefon! E pentru a nu știu câta oară,— dar ați tot lipsit în ultimele zile…

Davîdov mormăi furios și își lăsă lucrul. Pe birou se afla un teanc de șpalturi, — cu o foaie de hârtie prinsă deasupra, pe care scria: „Profesorului Davîdov, urgent! Cu rugămintea de a le restitui îndată!”. Sub șpalturi se găseau două articole, trimise pentru a referi asupra lor, pe care profesorul le ținuse peste timpul prevăzut. În cele câteva zile pe care Ie pierduse încercând să obțină aprobarea pentru expediția în Cam, se strânseseră o mulțime de lucrări urgente. Erau obișnuitele lucrări cu care sunt copleșiți savanții renumiți și care n’au nicio legătură cu cercetările lor. Acasă îl aștepta referatul, o disertație lungă, iar conferențiarul îl aștepta de asemenea ca nerăbdare. Peste trei ore trebuia să participe la o ședință îndelungată. În răstimp se arătă și preparatorul cu rugămintea de a cerceta o lucrare a lui și a-i da indicații pentru felul în care trebue s’o continue. Mai trebuia să scrie și câteva scrisori pentru a solicita sprijinul necesar realizării extraordinarei idei a lui Șatrov.

Îndată ce sfârși convorbirea telefonică, profesorul reveni la birou și se-apucă iarăși să corecteze șpalturile. Penița scârțâia supărător pe hârtie, făcându-l să rostească printre dinți, deseori, vorbe de ocară la adresa corectorilor. După o vreme, rândurile începură să-i joace înaintea ochilor. Davîdov scăpă două greșeli fără să le însemne și atunci își dădu seama că are nevoie de puțină odihnă. Își frecă ochii, se întinse și se trezi cântând cu glas răsunător și puțin cam fals o melodie monotonă și tristă:

„Volga, Volga, fluviu rusesc, apă străbună,

Burlacului, biet, dă-i mila cea bună…”

În ușa întredeschisă se auzi ciocănind și în încăpere pătrunse profesorul Colțov, directorul adjunct al Institutului la care lucra Davîdov. Pe chipul lui Colțov, încadrat de o barbă scurtă, plutea un zâmbet batjocoritor, iar de sub genele lungi și arcuite ca ale unei femei, ochii lui întunecați priveau triști.

— Cântați cam cu jale, domnule! rosti Colțov zâmbind cu ironie.

— Cum oare să nu cânt astfel! Am o groază de lucru, o puzderie de chestii mărunte, care nu mă lasă să mă consacru muncii mele adevărate. Cu cât devii mai matur, cu atât îți vin pe cap mai multe fleacuri, iar puterile-ți nu mai sunt aceleași! E greu să lucrezi nopțile ca un șoarece de bibliotecă, strigă Davîdov.

— Vai! Cât de răsunător vorbiți, se încruntă Colțov. Sunteți rezistent, aveți o constituție robustă, o constituție de fier, nu altceva. Ha, ha, ha! Iată o scrisoare dela Corpacenco, din Alma-Ata. Cred că vă va interesa.

Se lumina de ziuă. Dimineața de vară se înălțase încet și acum se lupta cu lumina gălbue (sic) a lămpii de masă, aflată lângă fereastra larg deschisă. Davîdov își aprinse o țigară, dar nu-i mai simți gustul; tutunul îi împovăra și îi apăsa inima obosită. Dar dusese la bun sfârșit tot ceea ce își propusese. Pe masa lui plină de tot felul de cărți și de hârtii se aflau unsprezece scrisori adresate geologilor care lucrau în regiunile depunerilor calcaroase din Asia Centrală. Pentru ca să poată fi expediate cu poșta de dimineață nu mai avea decât să lipească plicurile.

Davîdov începu să scrie adresele fără să bage de seamă că soția lui intrase în odaie, frecându-și ochii somnoroși cu pumnii ca un copil.

— Să-ți fie rușine! exclamă ea mânioasă. Se luminează de ziuă! Unde ți-e promisiunea de a nu mai lucra noaptea! Tu însuți te-ai plâns că ești obosit, că ți-ai pierdut puterea de muncă… Ei, uite, asta nu-mi place!

— Am isprăvit! Mai am încă cinci adrese de scris și sunt gata, se desvinovăți Davîdov. Ba chiar îți făgăduesc că nu am să mai lucrez noaptea. Lucrările astea însă erau extrem de urgente și trebuiau duse la bun sfârșit cu orice preț… Du-te, haide, du-te, fii înțelegătoare, draga mea… Îndată mă voi culca și eu.

Davîdov scrise ultima adresă și stinse lampa. Lumina palidă și aerul răcoros al dimineții năvăliră în cuprinsul odăii. Privi cerul și-și trecu mâna peste fruntea obosită. Problema căutării în văile din munții Asiei Centrale a ființelor venite din stele pe care și-o pusese pe neașteptate, îi apăru în toată măreția ei.

Într’adevăr, dacă se găsesc destul de des fosile ale animalelor, aceasta se datorește faptului că miliarde de astfel de animale au trăit pe suprafața pământului și multe rămășițe au nimerit, fără îndoială, condiții favorabile conservării și pietrificării lor. Dar cei veniți dintr’o altă lume, n’au putut fi prea numeroși. Chiar dacă urmele lor s’au păstrat undeva, a le găsi în cuprinsul imenselor mase de depuneri sedimentare, sau în miile de kilometri cubi de rocă, este cu putință doar numai făcând săpături de un uriaș volum. Mii de oameni trebue să cerceteze miile de metri cubi de rocă, sute de escavatoare puternice trebue să extragă straturile superioare. E o himeră! Nici o țară din lume oricât de bogată ar fi, n’ar putea cheltui miliarde de ruble pentru săpături făcute pe o scară atât de întinsă! Iar obișnuitele săpături paleontologice, chiar cele mai însemnate, în cadrul cărora se cercetează un teren de trei-patru sute metri pătrați, sunt o picătură de apă în mare, un fleac față de problema ridicată. Probabilitatea este egală cu zero.

Davîdov își lăsă capul în piept, copleșit de adevărul crud și nemilos. Gândurile Iui i se părură ridicole, fără nicio speranță de realizare.

Șatrov avusese dreptate, chiar multă dreptate, când apreciase cu mintea sa limpede ca fiind infime mijloacele pe care le aveau la dispoziție.

„La dracu, înjură în gând Davîdov. Nu mai pot nici dormi. Acum mă vor urmări și în somn blestematele astea de îndoieli. Ce să fac oare ca să mă scap de povara gândurilor? Uite, nici n’am citit scrisoarea pe care mi-a adus-o Colțov”.

Profesorul scoase din portofel scrisoarea unui renumit geolog, care lucra la Academia de Științe din Cazahstan. El comunica institutului, că în Cazahstan urmau să înceapă în anul acela lucrări uriașe într’un șir întreg de văi ale munților Tian-Șan pentru construirea unei întinse rețele de mari canaluri (sic) și uzine hidroelectrice. Realizarea a două din aceste construcții — din întâmplare și cele mai mari: nr. 2, în cursul inferior al râului Cin și nr. 5, în regiunea văii Carcarin — necesita săparea și cercetarea parțială a depunerilor superioare de calcar, în care se știa că există nenumărate oseminte ale dinozaurilor. Din această cauză, paleontologii ar trebui să organizeze o permanentă supraveghere în tot timpul cât vor dura lucrările. Paleontologii ar trebui mai întâi să se pună în legătură cu Direcția Planificării și apoi să-și coordoneze acțiunile de-a-dreptul cu conducătorii construcțiilor…

Pe măsură ce citea scrisoarea, desnădejdea ce umpluse sufletul lui Davîdov se risipea. El își dădea seama că i se oferă o ocazie rară. Interesele științei sale coincideau cu cele ale producției țării și acum nemăsurata forță a muncii va realiza săpături pe care nu le-a visat niciun savant! Poate că există totuși speranța de a putea verifica descoperirea extraordinară a lui Tao-Li și, dacă această cercetare va fi încununată de succes, omenirea va avea dovada certă că nu se află numai ea singură în univers!