Ivan Efremov - Corăbii astrale

— Și acum să vedem nota lui Tao-Li, continuă metodic Șatrov, abia stăpânindu-și satisfacția și bucuria.

El care trecuse deja prin emoțiile provocate de această descoperire sguduitoare, putea să-și păstreze mai ușor sângele rece.

În locul graiului lin, rusesc răsunau acum în cabinet, cuvinte englezești sacadate. Șatrov citi domol comunicarea scurtă a tânărului savant ucis:

,….La patruzeci de mile spre Sud de Eni-Da, în sistemul afluenților de pe stânga Mecongului, am dat de o depresiune largă, ocupată astăzi de valea pârâului Cju-Cje-Ciu. Depresiunea aceasta este acoperită pe toată întinderea cu un strat de lavă terțiară.

Acolo unde defileul fluviului taie până la fund învelișul de lavă, se poate vedea că grosimea lui este de numai treizeci de picioare. Sub el se află gresii poroase, care conțin nenumărate oase de dinozauri; printre acestea am descoperit niște mostre, care aveau diferite leziuni ciudate. Două din aceste mostre vi le trimit odată cu nota de față. Sunt atât de uimit de descoperirea mea, încât am nevoie numai decât de o confirmare care să mă încredințeze că aici nu e vorba de nicio eroare. Leziunile nu sunt toate de același fel. Sunt piese, în care o parte din os pare a fi retezată de un cuțit enorm și tot atât de neîndoios este că tăietura a fost.făcută pe osul viu, înainte de pieirea animalului, în chiar momentul morții lui. Eu duc cu mine la Ciun-Țin mai mult de treizeci de mostre, adunate din diferite locuri ale văii, unde am descoperit un mare număr de fosile de dinozauri și chiar schelete întregi. Fiecare mostră poarta o etichetă cu datele precise ale locului unde a fost găsită.

Sunt atât de grăbit să vă trimit acest colet, încât n’am avut timp să vă scriu o scrisoare amănunțită. Voi face acest lucru de îndată ce mă voi întoarce acasă la Sâciuan”.

Șatrov tăcu.

— Asta-i tot? întrebă Davîdov nerăbdător.

— Tot! Pe cât de mare e însemnătatea descoperirii sale, pe atât de scurtă e nota!

— Puțină răbdare, Alexei Petrovici! Lasă-mă să-mi revin în fire… mi se pare că visez… Să stăm liniștiți și să judecăm. În capul meu s’a încurcat totul… sunt buimăcit pe de-a’ntregul!

— Te înțeleg foarte bine, Ilia Andreevici. Trebue să recunoaștem că pentru a trage concluzii dintr’un fapt ca acesta i se cere savantului o mare îndrăsneală. El ar însemna spulberarea tuturor concepțiilor de până acum. În lucrările mele eu nu sunt atât de îndrăsneț ca dumneata, dar uite, aci și dumneata ai dat înapoi…

— Bine! Hai să chibzuim lucrurile cu curaj, mai ales că suntem singuri și nu e nimeni care să-și închipue că două balene paleontologice s’au scrântit la cap… Asta ca să nu spunem altceva mai rău. S’o pornim! Așa dar acești dinozauri răpitori au fost uciși cu o armă puternică, necunoscută nou. Capacitatea de pătrundere a acestei arme, după cum se vede, depășește până și puternicele noastre arme din ziua de azi. O astfel de armă putea fi făcută numai de către o ființă gânditoare, care se afla pe o înaltă treaptă de cultură. E just?

— Indiscutabil. Prin urmare, un om! adăugă Șatrov.

— Întocmai. Dar acești dinozauri au trăit în perioada cretacică [Perioada cretacică — ultima perioadă a erei mezozoice, care a ținut aproape 60 milioane ani și s’a terminat cu 60 milioane de ani înaintea erei noastre. (N. A.)], deci cu aproximativ șaptezeci de milioane de ani în urmă. Toate datele științei noastre, care nu pot fi contestate și nici puse la îndoială, ne spun că omul a apărut pe pământ, ca una din ultimele verigi ale marelui lanț de desvoltare a lumii animale, mai târziu cu șaizeci și nouă de milioane de ani. Și până când ultima și cea mai superioară specie a omului a învățat să gândească și să muncească, au trecut multe sute de mii de ani… În tot acest timp omul a trăit într’o stare animalică…

Omul n’a putut să apară mai devreme, iar omul înarmat cu tehnică, cu atât mai puțin. Este cu totul exclus… Prin urmare, nu ne putem opri decât la o singură concluzie: cei care i-au ucis pe acești dinozauri, nu s’au născut pe Pământ. Ei au venit dintr’o altă lume…

— Da, dintr’o altă lume, susținu cu tărie Șatrov. Și eu am…

— O clipă! Până acum totul e limpede. Dar mai departe lucrurile devin neverosimile. Ultimele succese ale astronomiei și astrofizicei au schimbat vechile concepții. S’au scris multe romane pe tema celor veniți din alte lumi. Într’adevăr, afirmațiile cele mai recente ale celor mai mulți dintre savanți, după care sistemul nostru planetar este un fenomen excepțional, sunt respinse în ziua de astăzi. Acum avem suficiente motive să presupunem că multe stele au sisteme planetare proprii, întrucât numărul stelelor din univers este nesfârșit, iar numărul sistemelor planetare de asemenea. Prin urmare, a socoti, mai departe, că viața pe planeta noastră este un drept care aparține în exclusivitate Pământului, este o greșeală. Se poate afirma cu tărie că oriunde în univers există viață. Cu aceeași tărie se poate afirma că pretutindeni, viața parcurge drumul desvoltării evolutive și prin urmare, apariția ființelor cugetătoare este posibilă oriunde. Totul este exact până aci. Dar, în același timp, noi știm că distanțele până la cele mai apropiate stele cu sisteme planetare sunt neînchipuit de mari. Atât de mari încât pentru a fi străbătute este nevoie de sute și mii de ani de sbor (sic), cu viteza luminii, adică 300.030 km. pe secundă. O ființă vie, care e o materie organizată, extrem de fragilă, nu poate suporta o asemenea iuțeală. Iar în sistemul nostru planetar, în afară de pământul nostru, doar Marte și Venus mai oferă speranțe. Dar și aceste speranțe sunt slabe. Planeta Venus are o temperatură prea ridicată, se rotește încet, iar atmosfera ei este densă și lipsită de oxigen. Cu greu s’ar putea desvoltă aici viața, iar existența ființelor cugetătoare, cu o înaltă cultură, este cu desăvârșire exclusă. La fel și în Marte. Atmosfera este extrem de rarefiată, e prea puțină căldură și dacă există viață, ea există în forme sărăcăcioase, primitive. N’avem nicio îndoială: acolo nu există energia necesară pentru desvoltarea vieții, energie care a putut crea omul pe pământul nostru. Nu mai vorbesc de planetele mari și îndepărtate ca Saturn, Jupiter, Uranus, Neptun… sunt lumi îngrozitoare, friguroase, întunecoase, ca ultimele cercuri ale Infernului lui Dante. De pildă, să ne gândim o clipă la Saturn: În centrul planetei se găsește un miez stâncos, pe care se află un sloi de ghiață de o grosime uriașă. Raza planetei este de circa 60.000 km. Toate acestea sunt învăluite într’o atmosferă densă, cu o grosime de aproape 25.000 Km. prin care nu pătrund razele solare și care e bogată în gazele otrăvitoare: amoniac și gazul metan. Aceasta însemnează că într’o astfel de atmosferă domnește un întunerec veșnic, un ger de -1500 și o presiune de un milion de atmosfere… Ți-e groază să te gândești…

— Nu cunoșteam unele lucruri, din cele pe care mi le-ai povestit — îl întrerupse Șatrov — dar am ajuns și eu la concluzia că în sistemul nostru planetar nu există ființe asemănătoare omului, cu puterea lui de gândire… Și eu…

— Ei, vezi? Prin urmare, pe planetele noastre nu există astfel de ființe și nu e cu putință nici să fi venit în sbor din îndepărtatele sisteme siderale. Atunci de unde au putut apare acești venetici? lată în ce constă neverosimilul!