Ivan Efremov - Corăbii astrale

Asemenea valuri nu sunt chiar atât de rare în oceanul Pacific, tocmai fiindcă aici iau naștere procesele de formare a încrețiturilor actuale ale scoarței pământului.. În ultimii 120 de ani insulele Havai au avut de suferit de douăzeci și șase de ori năvala valurilor. Aceste valuri veneau din toate părțile — și din spre insulele Aleutine, cum au fost cele de eri, și din spre insulele Japoneze, Camciatca (sic), Filipine, Solomon, și din spre America de Sud și chiar din spre Mexic. Ultimul val a fost cel din Noembrie 1938. Viteza medie cu care înaintează valurile a fost calculată în mod aproximativ, la trei sute până la cinci sute de noduri…”

Marinarii ascultau cu interes, punându-i o mulțime de întrebări; conferința ar fi durat câteva ceasuri, dacă schimbul gărzilor n’ar fi împrăștiat adunarea. Profesorul, cufundat în gânduri, se plimbă încă multă vreme, la umbra prelatei; din când în când se încrunta și mișca din buze.

Nimicirea frumoasei insule într’o singură clipă, lăsase o urmă adâncă în sufletul savantului. Aproape toate întrebările pe care i le puseseră marinarii, ținteau oarecum același obiectiv ca și propriile sale gânduri. Ar trebui să se știe nu numai cum se petrece această formare de încrețituri în Oceanul Pacific, dar și cauza care le dă naștere. Oare ce cauză provoacă acolo, în adâncul pământului aceste puternice mișcări lente, formând încrețiturile care strivesc roci de o grosime enormă, împingându-le tot mai mult spre suprafața scoarței? Cât de puține cunoștințe avem despre adâncurile planetei noastre; despre compoziția materiei de acolo, despre procesele fizice și chimice, care se petrec sub presiunea a milioane de atmosfere, dedesubtul rocilor de o grosime de mii de kilometri și de o compoziție necunoscută!

Ar fi deajuns să aibă loc neînsemnate regrupări moleculare, o neînsemnată creștere a volumului acestor mase de neînchipuit, pentru ca pe pojghița subțire a scoarței pământului, pe care o cunoaștem, să se producă deplasări enorme, pentru ca scoarța să fie sfărâmată în bucăți și ridicată la înălțimi de zeci de kilometri. Totuși, noi știm că lucrul acesta nu se întâmplă și că substanța din interiorul planetei se află într’o stare liniștită, de echilibru.

Numai din timp în timp, la intervale de milioane de ani, rocile se înmoaie, formând niște benzi sau brâuri, se încrețesc topindu-se și, în parte revărsându-se în erupții vulcanice. Pe urmă, toată această masă încrețită, care suferă o presiune enormă, izbucnește Ia suprafața scoarței, sub forma unui val uriaș de pământ.

Sub acțiunea apei și a atmosferei, valul acesta se transformă într’un sistem de văi și lanțuri de munți, formând ceea ce numim regiuni muntoase.

Ceea ce e uimitor, este faptul că aceste focare vulcanice și zonele de încrețire ale rocilor se găsesc la adâncimi relativ mici, abia la câțiva zeci de kilometri dela suprafața pământului; înțelegem acest lucru, dacă știm că centrul planetei noastre este acoperit de un strat de trei mii de kilometri grosime, care, după toate probabilitățile, se găsește într’o stare de liniște continuă.

Davîdov se apropie de bordul vaporului, încercând parcă să străbată cu gândul grosimea apelor oceanului și fundul lui, pentru a ghici ce se întâmplă la șasezeci de kilometri în adânc…

„Materia solidă răcită a planetei noastre este formată din elemente chimice stabile, care nu se descompun — cele nouăzeci și două de „cărămizi” din care e construit tot universul.1 Aci pe pământ, aceste elemente sunt stabile și invariabile, spre deosebire de stele, unde au loc procese de trecere a elementelor dela forma nestabilă la cea stabilă, și reacții atomice în lanț, cu emiterea unor cantități enorme de energie — căldură, lumină și alte radiații — tot atât de puternice. Dar dacă în masa substanței răcite a pământului au mai rămas elemente nestabile, tăciuni ai unor procese de transformări atomice din trecutul îndepărtat, din epoca aceea, când planeta noastră era ea însăși un glob de materie astrală incandescentă? Aceste elemente sunt dispersate și de aceea rămân inactive până când nu se formează — prin nesfârșitele transmutații și regrupări ale substanței — aglomerații suficient de mari de elemente cu mare greutate atomică, cum sunt uraniul, toriul sau alte elemente nestabile, încă necunoscute care.se descompun ușor.

După cum știm, numai în cazul acesta se pot desfășura reacții puternice de desagregare în lanț, care emit cantități enorme de energie, dislocând porțiuni întregi din scoarța pământului.

Deci, forțele necunoscute care puii în mișcare scoarța pământului, sunt numai un ecou al transformărilor atomice suferite de substanța astrală, stinsă în trecutul extrem de îndepărtat. Dar dacă așa stau lucrurile, dâcă formarea munților de pământ se datorește reacțiilor atomice dela mari adâncimi, atunci putem nutri speranța că în viitor vom pune stăpânire pe aceste focare de reacții atomice. Să le căutăm pe lângă munții formați din încrețiturile scoarței și în regiunile vulcanice, de pildă, chiar în Oceanul Pacific… Este posibil ca în momentul când la mari adâncimi are loc cea mai mare desvoltare a reacțiilor în lanț, la suprafață să erupă puternice radiații care ne ajută să găsim regiunea desagregării atomice.

Dar, în cazul acesta, în epocile geologice trecute, aceste radiații puteau să exercite o mare influență asupra populației vii a planetei, în locurile unde avea loc formarea încrețiturilor și a munților”.

Davîdov își aduse aminte de grămezile uriașe de fosile ale reptilelor dispărute, cu studierea cărora se ocupase în Asia Centrală, căutând în zadar să] dea o explicație satisfăcătoare acestei îngrămădiri de fosile a milioane de reptile, în unele și aceleași locuri.

Cu instinctul savantului, Davîdov simți importanța presupunerilor sale.

Cufundat în gânduri, nici nu băgă de seamă cum trecu timpul. Uitându-se din întâmplare la ceas, înțelese că pierduse masa și lăsă să-i scape o înjurătură.

Șatrov se opri în fața ușii. Pe tăblița de sticlă scria: „Șeful secției, profesor I. A. Davîdov”. Trecu dintr’o mână într’alta o cutie mare, zâmbi cu șiretenie și bătu cu putere în ușă. O voce joasă și puternică, trădând nemulțumirea, strigă: „Intră!” Șatrov păși înăuntru cu graba lui de totdeauna, puțin adus din spate și cu ochii strălucindu-i pe sub sprâncene.

— Asta-i bună! strigă Davîdov, sărind în sus și părăsind manuscrisul pe care îl cercetase până atunci. Nici nu mă așteptam să te văd! De câți ani nu ne-am mai întâlnit, dragă prietene!

Șatrov puse cutia pe masa biroului. Cei doi prieteni se îmbrățișară îndelung, plini de bucuria revederii.

Uscățiv, de statură mijlocie, Șatrov părea în preajma masivului Davîdov și mai scund. Cei doi prieteni prezentau multe contraste. Davîdov, de statură uriașă și o construcție atletică, părea mai domol și mai blând, spre deosebire de prietenul său nervos, iute și cam ursuz. Chipul lui Davîdov, cu nasul ascuțit, cu fruntea proeminentă sub pletele dese, nu semăna întru nimic cu chipul lui Șatrov. Numai ochii lor, luminoși, limpezi și pătrunzători, aveau într’înșii ceva asemănător, care nu se zărea la prima vedere. Ochii celor doi prieteni exprimau aceeași gândire și voință încordată.

Davîdov îl pofti să ia loc, își aprinseră țigările și apoi începură să-și împărtășească unul altuia impresii adunate de-a-lungul atâtor ani, pe care nu și le spuseseră în scrisori. În cele din urmă, Davîdov mângâie tâmplele cu vârful degetelor, scoase din buzunarul pardesiului un pachet destul de voluminos, îl desfăcu și-l puse în fața lui Șatrov.