Ivan Efremov - Corăbii astrale

— Ascultă, Alexei Petrovici, ia și mănâncă… Să nu zici nu! strigă din senin Davîdov, văzând gestul lui Șatrov de împotrivire. Amândoi izbucniră în râs.

— Întocmai ca în 1940! se înveseli Șatrov. Iar ai uitat să mănânci! Într’o bună zi ai s’o pățești!

Davîdov se porni să râdă în hohote:

— O pățesc, dacă mă întorc cu pachetul acasă. Poftim, fă-mi cinstea „ca în 1940”!

— Acu’ îl dăm gata, îl încredință Șatrov făcând un semn cu mâna. Păzea!

— Păi cum altfel… iar acest „păzea” de pe vremuri! Nici nu știi câtă plăcere îmi face să-l aud din nou!… ascultă, Alexei Petrovici, aș vrea să mergem odată la muzeu. Am să-ți arăt niște noutăți foarte interesante… Am și o lucrare pentru dumneata…

— Nu, Ilia Andreevici, eu sunt acela care îți voi aduce la cunoștință lucruri foarte importante… Trebue să chibzuim bine împreună… e nevoie de capul dumitale, pentru că lucrează bine și fără greș…

— S’auzim! spuse Davîdov, trecându-și degetul pe ultimul rând al manuscrisului și împăturind foile. A propos… scrisoarea dumitale am primit-o acum o săptămână și nu m’am învrednicit încă să-ți răspund… Dar nu-ți îngădui…

— Nu îngădui să-ți împărtășesc păsurile mele? Treceam printr’un impas, căuta să se desvinovățească Șatrov, întrucâtva stânjenit. Mi-am însușit un principiu filosofic, acela al dumitale, care mi-a ajutat de multe ori… Dar pentru a-l aplica, trebue să ai oarecare putere de voință… Se întâmplă uneori să fii mai slab…

— Ce principiu? întrebă nedumerit Davîdov.

— Constă numai din trei cuvinte magice: „nu face nimic”. Foarte des îmi lipsea acest „nu face nimic” al dumitale din anii de război…

Davîdov râse din toată inima și răsuflând anevoie, spuse:

— Într’adevăr „nu face nimic”! Vom lucra mai departe… Negreșit, uneori este nespus de greu… Știința noastră e foarte complicată, ai de făcut și săpături, colecții uriașe, o prelucrare minuțioasă a materialului… iar colaboratorii sunt puțini, prea puțini. Deseori ești nevoit să-ți pierzi timpul aproape fără rost, ocupându-te de fleacuri… Dar parc’aveai să-mi spui ceva important și eu am abătut firul vorbei…

— Vom avea o discuție cu totul neobișnuită. Mă aflu în stăpânirea unui lucru atât de neverosimil, încât n’am cutezat să-i vorbesc nimănui despre asta, în afară de dumneata…

De astă dată, Davîdov era acela care dădea semne de nerăbdare. Șatrov zâmbi șiret, ca atunci când intrase în birou, desfăcu pachetul și scoase la iveală o cutie cubică, făcută dintr’un carton galben, împodobită cu niște litere chinezești și presărată cu tot soiul de ștampile poștale.

— Îți amintești de Tao-Li, Ilia Andreevici?

— Cum să nu! Este tânărul paleontolog chinez, foarte capabil, asasinat în 1940 de bandele fasciste, pe când se întorcea din expediție. A căzut pentru China liberă!

— Întocmai! Eu am descris unele din materialele sale și eram în corespondență cu el. Tao-Li se pregătea să vină să mă vadă… Dar nu ne-a fost dat să ne întâlnim! oftă Șatrov. Pe scurt, din ultima sa expediție, mi-a trimis un colet cuprinzând un obiect extrem de curios. Coletul e aici pe masa dumitale. E însoțit de o scurtă notă, cu promisiunea unei scrisori amănunțite… N’a mai ajuns însă să mi-o scrie… A fost ucis în Sâciuan, în drum spre Ciun-Tin…

— Dar unde anume a fost Tao-Li în expediție? întrebă Davîdov.

— În provincia Sican.

— Ehei! Pătrunsese departe… O clipă… este un nod muntos la capătul de răsărit a! curburii munților Himalaia, care se află între această curbură și munții Sâciuan… Păi ăsta e vestitul Cam, unde ar fi vrut să plece Prjevalischi… Ce nu găsești acolo!

Șatrov își privi prietenul cu admirație.

— Ehei, nu m’aș lua la întrecere cu dumneata în materie de geografie! Eu cu harta în mână și abia pot să mă descurc… Cam, este partea de Nord-Vest a Sicanului, și, de altfel, Tao-Li făcea cercetări tocmai în Cam, la Est, în regiunea Eni-Da.

— E limpede… cum nu se poate mai limpede! Arată-mi, să văd ce obiect o mai fi și ăsta. De acolo te poți aștepta la orice!

Șatrov scoase la iveală din cutie un obiect înfășurat în câteva foițe de hârtie subțire. După ce desfăcu hârtia foșnitoare, îi întinse lui Davîdov o bucată tare de os-fosilă, care, la prima vedere, părea să nu aibă nicio formă precisă.

Davîdov cercetă piesa grea, de un cenușiu-deschis, întorcând-o când pe o parte, când pe alta și spuse:

— Este o bucată din partea de la ceafă a unui craniu de dinosaur [Dinosaur — Grupă de reptile care au populat Pământul în timpul erei mezozoice adică acum 80-150 milioane de ani. (N. A.)] răpitor, de dimensiuni uriașe. Dar ce găsești atât de deosebit într’însa?

Șatrov nu spuse o vorbă. Davîdov cercetă încă odată osul și scoase deodată o exclamație înnăbușită. Așeză piesa fosilă pe masa biroului, scoase în grabă dintr’o cutie galbenă și lustruită o lupă binoculară, desfăcu stativul și fixă tubul. Umerii lui largi se aplecară deasupra aparatului. Își apropie ochii de ocularul dublu, iar cu mâinile sale mari potrivi sub lupă osul dinozaurului, strângându-l puternic. În birou se făcu o liniște desăvârșită. Șatrov aprinse un chibrit. Îndată, Davîdov își ridică ochii, holbați de uimire.

— De necrezut! Nu pot găsi nicio explicație. Craniul este străpuns în partea cea mai groasă a osului. Gaura este așa de îngustă, încât nici nu poate fi vorba că ar fi fost făcută de cornul sau de dintele unui animal oarecare. Chiar dacă presupunem că aceasta ar fi fost o boală — necroză, caria oaselor — atunci marginile ar fi purtat urme de modificări patologice. Hotărît, această gaură este făcută prin străpungere! Osul viu a fost străpuns! Fără îndoială. Ambii pereți ai craniului au fost străpunși ca de un glonte. Dacă n’ai socoti-o drept o aiureală, aș spune că osul a fost străpuns de un glonte… Adică, nu! Gaura nu este rotundă — e o crăpătură îngustă, ovală, de parcă ar fi fost tăiată și umplută ulterior, în procesul de pietrificare a osului, cu un fel de rocă moale.

Davîdov împinse brusc stativul binocularului.

— Întrucât până acum n’am avut niciodată halucinații, iar în clipa de față nu mai încape îndoială că sunt treaz, pot să spun numai atât: e un caz ciudat! Un caz inexplicabil.

El se uită cu răceală la Șatrov, care scoase din cutie un al doilea pachet. Din nou se auzi foșnetul hârtiei.

— Nu vreau să te contrazic, rosti Șatrov cu glas tărăgănat, e într’adevăr un caz extraordinar, și, poate, după o bună chibzuială, s’ar putea găsi chiar mai multe explicații. Dar un al doilea caz asemănător cred că te va face să nu mai stai la îndoială. lata și cel de al doilea caz — păzea!

Pe birou, în fața lui Davîdov, apăru un alt os plat, cu marginile știrbite.

Davîdov, care se vede că trăsese prea adânc în piept fumul de țigară, se înroși și începu să tușească.

— O bucată din omoplatul stâng al dinozaurului răpitor, spuse Șatrov, aplecându-se peste umărul prietenului său. Dar nu al aceluiași animal căruia îi aparținuse craniul. Acesta era un exemplar mai bătrân și mai mare…

Davîdov dădu afirmativ din cap, fără să-și ridice ochii de pe mica gaură ovală ce străbătea placa de os, un rest de omoplat al puternicei reptile.

— E același lucru, același lucru! șoptea Davîdov emoționat, pipăind cu degetul marginile găurii misterioase.