Ivan Efremov: Umbra dinosaurului

Cînd poposeau, lumea de coșmar a fantomelor dispărea. Noaptea mistuia orizontul în beznă. Stele mari licăreau molcom și simțeai o adevărată ușurare la vederea constelațiilor neschimbătoare. Ziua, însă, în huruitul motoarelor și legănatul mașinilor prindeau din nou să se-nfiripe vedeniile și totul începea să-ți pară iluzoriu, amăgitor.

Nikitin se bucură nespus cînd, în sfîrșit, dindărătul nălucilor obișnuite răsăriră brusc contururile mohorîte ale munților Arkarlî. La început, culmile lor rămaseră mult timp la nivelul radiatorului „Fulgerului”, apoi însă începuseră să crească repede, acoperind înspre nord-vest întregul orizont. Ghidul întinse mîna spre un masiv brăzdat de crăpături, al cărui versant anterior, abrupt, avea forma unui trapez regulat. „Fulgerul” porni îndată spre acel versant. Solul devenea din nou neregulat și urca, urca mereu, în valuri de piatră.

În sfîrșit, „Fulgerul” ajunse pe culmea versantului, se aplecă, făcu un viraj, frînele scrîșniră și mașina coborî încet pe o cîmpie vastă — fundul unei uriașe și străvechi depresiuni, prinsă în cleștele munților.

La vest se înălțau stînci mohorîte, la est un versant abrupt de gresie roșie. Sus de tot planau în cercuri largi doi vulturi.

După indicațiile ghidului, expediția porni de-a lungul stîncilor roșii, îndreptîndu-se spre nord. Acolo, unde rocile roșii se îngemănau cu cele plumburii, trebuia să se afle izvorul Bissekta și puțul săpat în vremuri de demult.

Suprafața văii, lipsită de ridicături, era brăzdată pe alocuri de viroage nu prea adînci și presărate din abundență cu pietriș lucios, pe care-l acoperise de asemenea „bronzul pustiului”. Acest prundiș dădea solului o culoare închisă, ireală, pe fondul căreia străluceau în soare puzderie de cristale transparente de gips.

— Stai, stai! strigă deodată Nikitin și sări grăbit din mașină.

După el se repeziră tovarășii săi, care observaseră și ei fosilele.

În stînga drumului zăceau, alcătuind un unghi, două trunchiuri mari de arbori pietrificați. Lumina strălucitoare a soarelui scotea în relief structura lor lemnoasă, regulată, și urme de cioturi. În jurul trunchiurilor și mai departe, spre apus, zăceau risipite oase uriașe, de culoare închisă, lucioase.

Cercetătorii, în culmea bucuriei, se împrăștiară pe cîmpie, căutînd cu înfrigurare noi și noi comori.

Oasele giganticelor reptile, admirabil conservate, acopereau cea mai mare parte a văii. Scoțînd strigăte de bucurie, paleontologii se repezeau de colo, colo. Șoferii și muncitorii, contaminați de entuziasmul lor, răscoleau și ei solul, minunîndu-se de nemaipomenita priveliște.

Nu toate oasele zăceau la suprafață; multe se încrustaseră în gresia negricioasă și în prundiș. Oase, oase, numai oase umpleau viroagele, acopereau roca dezgolită, îngrămădindu-se în mormane întregi.

Păstorii aceia avuseseră perfectă dreptate: descoperiseră un cimitir de proporții nemaipomenite al giganticelor reptile de mult dispărute. Aci se păstraseră resturile a mii și mii de diferite animale.

Această vale neînsuflețită, încinsă și neagră, plină de oase gigantice, producea o impresie stranie. În minte-ți reînviau, fără voie, străvechi legende despre luptele dragonilor, despre morminte de uriași, despre giganții pieriți în potop. Și dintr-o dată înțelegeai cum s-au înfiripat aceste legende întemeiate, fără îndoială, pe descoperirea unor astfel de cimitire.

— Debitul n-a crescut?

— Nu, Serghei Pavlovici.

— Trebuie săpat mai adînc.

— Mai adînc nu se poate, începe stînca.

— Stînca!

Nikitin își aruncă însemnările, sări în picioare și se repezi spre izvor. Convingîndu-se că letonul avusese dreptate, paleontologul simți cum se frînge ceva în el. Ascunzîndu-și spaima, se depărtă de tabără, pornind agale spre munți, ca să se lase în tihnă pradă gîndurilor.

Înfricoșătoarea descoperire o făcuseră chiar după primele două zile petrecute în această depresiune: cantitatea de apă a izvorului Bissekta era neîndestulătoare pentru expediție. Ajungea pentru doi-trei călători cu cămilele lor, dar nu și pentru o expediție atît de numeroasă și, în plus, înzestrată cu mașini. Poate că izvorul fusese mai bogat cu un veac în urmă, acum însă secase. Fură nevoiți să atace rezerva de apă pe care o păstrau pentru momente grele. Dar de unde să ia apă pentru întoarcere? Să lase totul baltă și s-o ia cît mai repede spre răsărit, unde, la vreo 200 de kilometri de aici, sînt puțuri bune? Dar dacă ar aduce apă de acolo? În cazul ăsta, însă, nu le-ar mai rămîne carburant pentru întoarcere.

Năucit de neașteptata lovitură a sorții, savantul își simți dintr-o dată neputința în fața naturii înconjurătoare, nemiloase. Ce poate el, întreaga lui expediție atît de minunat echipată, fără apă? De unde s-o iei aici, printre pietrele încinse, înviorate numai de minuscula vînă de apă a străvechiului puț?

Încercările de a curăți izvorul nu dăduseră un rezultat. Cum? E cu putință ca acest ghinion neașteptat să zădărnicească o expediție atît de minuțios organizată, s-o facă inutilă, să-i primejduiască oamenii?

Pradă acestor gînduri întunecate, Nikitin se afundă mașinal în munți. Urca agale pe-o trecătoare îngustă, tăiată în peretele negru al unui munte în formă de șa. Pereții întunecați și încinși dogorau. Nikitin se opri și o zări pe Miriam.

Fata ședea pe o piatră, cu picioarele ghemuite sub ea, cu corpul suplu, arcuit. Ținea pe genunchi un carnet deschis și era atît de cufundată în gînduri, încît nu-l auzi pe Nikitin apropiindu-se. Cozile grele păreau că-i trag în jos capul înclinat; ochii îi erau ațintiți spre zarea încețoșată și fierbinte. Paleontologul fu surprins de poziția fetei, de întreaga ei înfățișare, căci i se părură în desăvîrșită armonie cu natura înconjurătoare. Nikitin avea pentru prima oară senzația intensă că Miriam este o fiică a țării sale, că masca nepăsării aparente ascundea forță și dîrzenie. Savantul nu cuteză să miște, ca să nu-i tulbure reculegerea.

Gîndurile îi zburară din nou la țara pustiului mort, dogoritor, unde nimic nu se obține cu una, cu două… Numai prin munca dîrză a multor generații natura nemiloasă poate fi învinsă. Nu poți să faci nimic dacă încerci să răzbești de-a dreptul, avîntîndu-te cu tot elanul pasiunii. Trebuie să înaintezi încet, puțin cîte puțin, cu răbdare, să fii mereu gata să-nfrunți noi și noi greutăți, să înăbuși în tine năzuința, atît de omenească, spre o fericire miraculoasă, repede dobîndită…

Fata, simțindu-se privită, se întoarse, sări în picioare și-i ieși în întîmpinare; se uită iscoditoare în ochii tînărului savant.

— Ce-i cu dumneata, Serghei Pavlovici? rosti ea, domol, cum îi era obiceiul.

Nikitin surprinse în glasul ei o îngrijorare nedisimulată. Simți brusc nevoia de a i se destăinui și-i vorbi despre eșecul ce pîndea expediția. Fata rămase tăcută; numai cînd făcură cale-ntoarsă, lîngă tabără, spuse stingherită, ca pentru sine:

— Am auzit că anul trecut, în timpul lucrărilor de pe Diurt-Kîra, s-a putut mări debitul izvoarelor… — aici făcu o pauză — cu ajutorul dinamitei. Dacă am avea dinamită…

— Ei, drăcie! exclamă Nikitin. Dar avem amonal! Dinamitarea gurii unui izvor nu dă întotdeauna rezultat, totuși trebuie să încercăm! Uitasem cu totul… Trebuie să încercăm imediat! și paleontologul, înviorat, grăbi pasul. Am să pun încărcătura maximă.