Ivan Efremov - Cor Serpentis

Automatele de observaţie fiziologică arătară că organismele celor ce dormeau se găsesc în stare normală. Atunci comandantul liberă cîmpul magnetic de protecţie în jurul încăperilor locuite ale navei. Peste plăcile mate ale peretelui din stînga fugiră linii roşii: undele gazelor din tuburile aşezate dea lungul său.

Încruntînduse uşor, Tey Eron întrebă pe comandant:

— Gata?

Mutt Ang dădu dîn cap. Cei trei astronauţi de serviciu se lăsară tăcuţi în fotolii, fixinduşi trupul cu ajutorul unor perne pneumatice. După ce fu închisă ultima cataramă, fiecare scoase din cutia aşezată pe braţul stîng al fotoliului cîte o seringă specială gata de întrebuinţare.

— Aşadar, pentru încă o sută cincizeci de ani de viaţă pămîntească! spuse Kary Ram apropiind aparatul de injecţie de braţul său dezgolit.

Mutt Ang îl privi cercetător. Ochii tînărului străluceau de un surîs şăgalnic, propriu omului sănătos şi perfect echilibrat. Comandantul aşteptă pînă ce tovarăşii săi se lăsară pe spate în fotolii şi, închizînd ochii, îşi pierdură cunoştinţa. Atunci mişcă nişte butoane de pe o cutiuţă aşezată lîngă genunchiul său. Fără nici un zgomot şi implacabil ca însăşi soarta, se lăsară din tavan masivele calote de metal. Cu o clipă mai înainte, Mutt Ang pornise roboţii mecanici care dirijau pulsaţia şi cîmpul magnetic de protecţie. Sub calotă, în lumina slabă a unui bec albăstrui, comandantul citi indicaţiile aparatelor de control şi abia după aceea îşi provocă somnul…

Nava interastrală ieşise din cea dea patra pulsaţie. Acum steaua enigmatica — ţinta călătoriei — crescuse pe ecranele părţii din dreapra, nordice, pînă la dimensiunile Soarelui văzut de pe Mercur.

Astrul colosal (din clasa rară a stelelor «întunecate», de carbon) era supus unui studiu amănunţit. «Tellur» înainta cu o viteză mai mică decît cea a luminii şi se afla la mai puţin de patru parseci fie gigantica stea întunecată KNT 8008, ce abia se putea zări de pe Pămint, chiar cu ajutorul celor mai puternice telescoape. Asemenea stele — diametrul lor era egal cu 150—170 de diametre ale Soarelui — se caracterizau printro abundenţă de carbon în atmosfera lor. La o temperatură de douătrei mii de grade, atomii de carbon se uneau în nişte moleculelanţ [12] Molecule legate între ele, formînd lanţuri de molecule şi macromolecule. (n.r.) alcătuite din cîte trei atomi fiecare. Conţinînd asemenea molecule, atmosfera stelei reţinea radiaţia părţii ultraviolete a spectrului, şi astfel lumina gigantului era foarte slabă în comparaţie cu dimensiunile sale.

În schimb, în centrul giganţilor de carbon temperatura ajungea pînă la o sută de milioane de grade, dînd astfel naştere unor colosali generatori de neutroni, în care elementele uşoare se transformau în elemente grele şi chiar în transuraniene — cum ar fi californiu, ba chiar şi în rossiu, cel mai greu dintre elemente, cu greutatea atomică 401, creat cu patru secole în urmă. Savanţii erau de părere că, pe drept cuvînt, aştrii de carbon puteau fi numiţi uzine de elemente grete, întrucît le risipeau în spaţiu în urma unor explozii periodice. Îmbogăţirea întregii compoziţii chimice a Galaxiei noastre are loc tocmai prin această activitate a întunecaţilor giganţi de carbon.

Cosmonava pulsativă a dat, în sfîrşit, posibilitate omenirii să studieze de la o mică distanţă astrul de carbon pentru a înţelege natura proceselor de transformare a materiei din interiorul acestuia; cheia acestor procese încă nu fusese găsită de fizicienii de pe Pămînt.

Echipajul navei interastrale se trezi, şi fiecare dintre membrii lui îşi începu cercetările, datorită cărora pentru cei rămaşi pe Pămînt avea să fie ca şi mort vreme de şapte sute de ani. Nava părea că se mişcă acum foarte încet, dar o înaintare mai rapidă nici nu era necesară.

«Tellur» zbura cu o uşoară deviere spre sud de astrul de carbon, pentru aşi feri de radiaţiile acestuia ecranul locatorului. Şi astfel oglinda neagra a aparatului rămînea mereu întunecată vreme de saptămîni, luni şi ani de zile.

«Tellur» — sau, cum era trecut în registrul flotei siderale a Pămîntului: I.F. - 1 (ZET — 685), prima cosmonavă de cîmp invers sau cea dea şase sute optzeci şi cincea din numărul total al navelor interastrale — nu era atît de mare ca navele de cursă lungă care circulau cu o viteză mai mică decît cea a luminii. La construirea lor se renunţase doar de puţină vreme — de la inventarea cosmonavelor pulsative. Acele uriaşe nave de cursă lungă duceau cu sine un echipaj ce ajungea pînă la două sute de persoane, iar generaţiile care se succedau pe bord făceau posibilă cercetarea unor considerabile distanţe ale spaţiului interastral.

De fiecare dată, la întoarcerea cosmonavelor de cursă lungă îşi făceau apariţia pe Pămînt cîteva zeci de oameni veniţi dintro altă vreme — reprezentanţi ai unui trecut îndepărtat. Şi, cu toate că nivelul dezvoltării lor era excelent, acestor fiinţe revenite din trecut noile timpuri li se păreau stranii, şi adesea pe aceşti cutreierători ai cosmosului ajungea săi fure din rîndurile celorlalţi o adîncă melancolie sau un dor de izolare.

Acum. cosmonavele pulsative îi vor duce pe oameni şi mai departe. Şi, în scurt timp, după măsurătoarea acestor cosmonauţi, se vor ivi şi în societatea omenească Mathusalemi, a căror vîrstă va număra milenii. Cei cărora le va reveni să plece spre celelalte galaxii se vor întoarce pe planeta lor natală după trecerea a milioane de ani. Iată ce se dovedise a fi «cealaltă faţă», reversul curselor lungi prin Cosmos, obstacolul pe care natura îl ridicase cu perfidie în calea fiului său cuprins de neastîmpăr. Echipajele noilor cosmonave numărau doar cîte opt oameni. Acestor exploratori ai neţărmuritului Cosmos şi, totodată, ai viitorului lea fost interzis (revocînduse dispoziţiile anterioare, pozitive) să aibă copii în timpul călătoriei [13] Pe semne din pricina vitezelor extraordinar de mari cu care zburau astronavele şi a răstimpurilor extrem de scurte în care astronautii nu se aflau în pulsaţie. (n.r.) .

Şi cu toate că «Tellur» avea dimensiuni mai reduse decît predecesorii săi, el reprezenta, totuşi, o navă uriaşă, în interiorul căreia echipajul, puţin numeros, se simţea în largul său.

Revenirea la realitate după un somn îndelungat aduse, ca de obicei, un aflux de energie. Echipajul cosmonavei — alcătuit în majoritate din tineri — îşi petrecea timpul în sala de gimnastică.

Inventau exerciţii dintre cele mai grele, dansuri fanteziste sau făceau tot felul de acrobaţii complicate în colţul antigravitaţional al sălii, cu ajutorul unor centuri de respingere şi al unor inele prinse de mîini şi picioare. Astronavigatorilor le plăcea să înoate în marele bazin cu apă ionizată, fosforescentă, care păstra minunata culoare azurie a leagănului popoarelor lumii — Mediterana…

Kary Ram îşi scosese haina de lucru şi se avîntă spre bazin, dar un glas vesel îl opri locului:

— Kary, ajutămă! Fără dumneata nu pot să fac această flexiune.

Chimsta Taina Dan, o fată înaltă, îmbrăcată cu o tunică scurtă dintro ţesătură verzuie, strălucitoare, în ton cu ochii ei, era cea mai tînără şi cea mai veselă membră a expediţiei. Nu odată liniştitul Kary fusese indignat de firea ei repezită. Dar în ceea ce priveşte dansul, el îl plăcea tînărului tot atît de mult ca şi Tainei, ce părea a fi o dănţuitoare înnăscută.

Veni la ea surîzînd.

Din stînga, de pe înălţimea trambulinei care vibra deasupra apei din bazin, Afra Devi — biologul cosmonavei — îl strigă pe Tey Eron. Înainte de a sări în apă, Afra pornise a-şi strînge sub caschetă valurile părului negru cu rellexe albăstrii. Călcînd cu băgare de seamă pe placa de masă plastică, arcuită, ajutorul de comandant veni în dreptul fetei şişi apropie de spatele ei braţul puternic, musculos. Săltînd în ritmul mişcărilor trambulinei, Afra se lăsă pe spate şi se sprijini de acel reazem de nădejde. O clipă trupurile lor bronzate încremeniră. Cu o mişcare abia perteptibilă, tînăra femeie îşi îndoi şi mai mult trupul, tăcu o rotaţie completă pe după braţul ajutorului de comandant şi imediat, evoluind ca întrun dans aerian, zburară amîndoi în apă.