Ivan Efremov - Cor Serpentis

Şi iată uriaşa intrare tot mai aproape. În interiorul ei se deschidea o sală enormă, slab luminată, cu pereţi luminescenţi ca fluoritul.

Deodată, cînd nimeni nu se aştepta, imaginea dispăru. Pămîntenii care se pregătiseră să vadă ceva cu totul neobişnuit rămaseră buimăciţi: în partea cealaltă a galeriei se aprinse obişnuită lumină albastră; ecranul cu gratii, făcut dintrun metal roşu, se strînse, lunecă lateral, iar în locul său se arătară din nou cosmonauţii străini. De astă dată, ei se mişcau foarte repede, vădit agitaţi.

În momentul acela, pe ecranul astronavei albe apăru un şir de vederi. Ele prinseră a se succeda atît de iute încît privitorii abia reuşeau să distingă imaginile.

Undeva, în străfundurile cosmosului, zbura o altă rachetă, tot atît de albă ca şi aceea de lîngă «Tellur». Se vedea strălucitorul ei inel central cum se roteşte risipind departe virtejui de raze. Deodată inelul rămase nemişcat, şi din spaţiul sideral, unde se oprise în vecinătatea unei stele pitice albastre, racheta începu să emită unde. Acestea înaintară vertiginos, pînă ce dădură de astronava de lîngă «Tellur». Oamenii de pe planeta fluorică interceptară mesajul, care pe ecranul pămîntenilor apărea sub forma unei linii punctate.

Din pieptul lui Mutt Ang izbucni un oftat atît de greu, încît toţi îşi priviră comandantul nedumeriţi.

— Da! Ne vor părăsi curînd. Undeva foarte departe se află o altă cosmonavă albă. Nu ştiu în ce mod izbutesc ei să se înţeleagă… Numi pot da seama ce puteri au pus ei în joc pentru a reuşi să transmită comunicări la distantele incomensurabile care despart cele două rachete. Cea dea doua parese că a suferit o avarie. Apelul ei a ajuns pînă la străinii de lîngă noi, sau, mai bine spus, pînă la prietenii noştri!

— Poate că nui vorba de vreo avarie, ci de descoperirea unui lucru foarte important! îşi dădu părerea Taina.

— N-ar fi exclus. Oricum ar sta însă lucrurile, ei tot ne vor părăsi. Trebuie să ne zorim la maximum dacă vrem să fotografiem şi să însemnăm cît mai multe date. Principalul îl constituie hărţile lor, traseul pe care lau străbătut, întîlnirile pe care leau avut… Sînt convins că ei au mai dat peste oameni ca noi, deprinşi să respire întro atmosferă cu oxigen.

Din discuţiile purtate cu astronauţii veniţi din sistemul Soarelui albastru sa stabilit că întradevăr ei nu vor mai putea zăbovi decît cel mult douăzeci şi patru de ore terestre. De aceea, pămîntenii, stimulaţi cu medicamente speciale, depuneau eforturi imense ca să nu se lase mai prejos de locuitorii planetei fluorice, a căror energie părea inepuizabilă.

Erau fotografiate textele şi fotografiile cărţilor ştiinţifice, erau înregistrate sunetele limbii străine. Membrii celor două expediţii făceau schimb de colecţii de minerale, de ape şi gaze, închise spre păstrare în lăzi străvezii, chemorezistente; chimiştii încercau să înţeleagă semnificaţia simbolurilor care exprimau structura substanţelor organice şi anorganice. Istovită, Afra completa diagramele proceselor fiziologice, reproducea schemele şi formulele genetice, studia stadiile embriologice ale dezvoltării organismului uman în condiţiile planetei fluorice. Nesfîrşitele lanţuri moleculare ale albuminelor rezistente la fluor erau extraordinar de asemănătoare cu acelea ale albuminelor noastre: aveau aceleaşi filtre de energie, aceleaşi zăgazuri pe care materia lea ridicat împotriva entropiei [37] Din punct de vedere fizic, organismul viu este un fel de filtru sau un fel de baraj care fie că opreşte, fie că frînează entropia (adică degradarea sau dispersarea energiei) (n.a.) .

Au trecut 20 de ore. În galerie apărură Tey şi Kary. Frînţi de oboseală, ei aduceau «celorlalţi» un maldăr de hărţi astrale, care reprezentau întregul drum parcurs de racheta terestră pînă la locul întîlnirii.

Echipajul cosmonavei albe se grăbea tot mai mult. Benzile fotomagnetice ale maşinilor de memorare terestre înregistrau poziţia stelelor necunoscute, însemnate pe harţi cu ajutorul unor semne bizare. Pămîntenii consemnau datele astrofizice ivite în calea celor două rachete albe; toate acestea aveau să le descifreze mai tîrziu cu ajutorul unor tabele explicative pe care le primiseră de la prietenii lor cosmici.

La un moment dat se petrecu ceva carei făcu pe oamenii Terrei să izbucnească în strigăte de bucurie. La început lîngă o stea de pe ecran, apoi lîngă o a doua, o a treia, a patra şi a cincea, apărură cerculeţe în interiorul cărora se roteau planete.

Iată acum prezentată schematic nu o singură astronavă, ci o întreagă flotă de rachete. De sub fuzelajul lor apărură platforme în care puteau fi văzute fiinţe îmbrăcate în scafandri şi care, fără îndoială, erau oameni. Semnul atomului cu 8 electroni — oxigenul — încunună toate aceste imagini, dar cosmonavele de pe schemă erau legate numai de două planete: una situată în apropierea unui mare Soare roşu, iar alta care se învîrtea în jurul unei stele aurii de clasa spectrală — F. După cît se pare, pe celelalte trei planete, viaţa, deşi se dezvolta datorită oxigenului, nu ajunsese totuşi la acel grad înalt care să fi permis locuitorilor săşi ia zborul în Cosmos. Şi de fapt era posibil ca pe acele corpuri cereşti nici nau apucat încă să apară făpturi raţionale.

Pămîntenii nu reuşiră să constate acest lucru, dar aveau la îndemînă date preţioase privitoare la căile ce duceau spre aceste lumi locuite, aflate la sute de parseci de locul în care se întîlniseră cele două rachete.

Sosise timpul ca astronauţii săşi ia rămas bun unii de la alţii.

Echipajele celor două cosmonave se aliniară deo parte şi alta a peretelui transparent. Pămîntenii şi oamenii planetei fluorice — al cărei nume era greu de reprodus în graiul celor dintîi — stăteau faţăn faţă pentru ultima oară. Ei iţi zirrrbeati, îşi făceau gesturi amicale în care se putea citi regretul despărţirii, iar privirile ochilor inteligenţi şi plini de luareaminte încercau parcă să fixeze în memorie emoţionanta clipă.

Astronauţii lui «Tellur» fură cuprinşi de un puternic sentiment de singurătate. Chiar plecarea de pe planeta lor natală şi gîndul că vor reveni abia după şapte secole nu li se părea o pierdere atît de dureroasă şi ireparabilă. Pămîntenii nu puteau să se împace cu ideea că vor mai trece doar cîteva minute şi aceşti oameni frumoşi, buni şi atît de ciudaţi se vor topi pentru totdeauna în beznele Cosmosului, în căutarea altor făpturi ce trăiesc în medii asemănătoare.

Poate că abia acum au înţeles astronauţii în întregime, cu întreagale fiinţă, că în toate strădaniile, căutările şi visurile lor esenţialul este omul. Pentru orice civilizaţie, pentru oricare stea, pentru întreaga Galaxie şi pentru Universul cel infinit, principalul este omul, raţiunea, simţămintele, frumuseţea, forţa şi viaţa lui!

Dăinuirea, dezvoltarea şi fericirea omului, — iată fundamentala problemă a vremilor viitoare după victoria asupra Inimii de Şarpe, după nebuneasca, inconştienta şi dăunătoarea irosire a energiei vitale în societăţile umane inferior organizate.

Omul reprezintă unica forţă în Cosmos capabilă să acţioneze inteligent, să învingă cele mai dificile obstacole şi să săvîrşească o multilaterală şi utilă transformare a lumii, adică să întroneze frumuseţea unei existenţe raţionale şi grandioase, plină de puternice şi nobile simţăminte.

Comandantul străinilor făcu un semn. Tînăra care întruchipase frumuseţea femeilor din planeta fluorică se îndreptă în grabă spre locul unde se afla Afra. Îşi desfăcu larg braţele şi se lipi de peretele, străveziu de parcă ar fi dorit so îmbrăţişeze pe minunata femeie a Pămîntului. Afra, fără săşi dea seama că lacrimile i se prelingeau pe obraji, se repezi şi ea cu braţele desfăcute spre cloazonul despărţitor şi rămase asemenea unei pasări captive zbătînduse îndărătul unui geam. Dar lumina din culoarul străinilor se stinse, iar geamul ce se întunecă era aidoma străfundurilor unei ape în care parcă sar fi scufundat toate năzuinţele pămîntenilor.