Ivan Efremov - Cor Serpentis

Fiind invitaţi prin semne să intre în «Tellur», astronauţii cei albi răspunseră tot cu ajutorul unor gesturi că resping această propunere. Unul dintre ei şia atins scafandrul cu mîinile, apoi, brusc, de parcă ar fi aruncat ceva, şia azvîrlit braţele în lături.

— Se tem pentru scafandrul lor în atmosfera de oxigen, ghici Tey.

— Ei doresc, ca şi noi, să începem întîlnirea în galerie, conchise comandantul.

Astronavele — una albă ca zăpada, cealaltă lucie ca o oglindă de metal — alcătuiau acum un corp comun, aflat în repaus şi parcă suspendat în nemărginitul Cosmos. «Tellur» puse în funcţie radiatoare puternice, şi pămîntenii — îmbrăcaţi în salopete albastre, din lîna artificială, mulate pe corp — putură intra în galeria tubulară care făcea legătura între rachete.

În partea opusă a coridorului se aprinse o lumină albăstruie ca slăvile ce mîngîie înaltele culmi terestre. Pereţii transparenţi carel despărţeau în două păreau a fi de acvamarin sau dintro apă de mare solidificată.

Liniştea ce se aşternuse era tulburată doar de respiraţia accelerată a pămîntenilor emoţionaţi.

Tey Eron atinse fără să vrea umărul Afrei şi simţi tremurul tinerei femei. Ajutorul de comandant cuprinse din spate umerii biologului. Clipa mult aşteptată se apropia.

Deodată, la capătul galeriei, apăru un grup de opt străini… Oare erau întradevăr străini? Pămîntenii nuşi credeau ochilor; în adîncul sufletului, fiecare se aşteptase la ceva extraordinar, la un spectacol nemaivăzut. Marea asemănare dintre ei şi «ceilalţi» li se părea dea dreptul fantastică. Uimirea lor însă nu dură decît cîteva clipe. Pe măsură ce se uitau mai bine, pămîntenii observau la astronauţii necunoscuţi tot mai multe deosebiri…

Lumina albastră se stinse, şi în culoarul de dincolo se aprinse o lumină albă terestră. Pereţii străvezii îşi pierdură culoarea verde, şi deveniră albi, aproape că nu se mai vedea nimic prin ei. Şi totuşi îndărătul acestor bariere se aflau oameni. Cosmonauţilor lui «Tellur» nici nu le venea să creadă că acei oameni atît de asemănători lor respira un gaz extrem de toxic şi se scaldă în mări fluorhidrice!

Corpurile străinilor erau proporţionate şi aveau înălţimea medie a pămîntenilor. Culoarea pielii le era ciudată: cenuşie ca fonta, cu luciu argintiu şi tainice reflexe purpurii, cum este cărămida bine arsă şi şlefuită sau hematitul. Mai ales culoarea acestui mineral aducea foarte mult cu pielea locuitorilor de pe planeta fluorică.

Părul le era des, de culoare neagră, bătînd în albăstrui. Dar particularitatea cea mai extraordinară a feţei o constituiau ochii lor foarte, mari şi prelungi. Tăietura acestora era oblică şi pornita spre tîmple, astfel încît colţurile ochilor veneau mult mai sus decît la pămînteni. Sclerotica lor avea luminile turcoazei şi părea neproporţional de prelungă faţă de irisul negru şi de pupile.

Sprîncenele corbii şi drepte, aproape îmbinate la rădăcina nasului, se uneau sus pe tîmple cu părul, astfel încît formau un mare unghi obtuz. Părul de deasupra frunţii înalte cobora chiar de la mijlocul ei în linii armonioase, simetrice cu sprîncenele, spre urechi.

De aceea, fruntea avea forma unui romb orizontal, alungit. Nasul scurt, ieşit uşor în relief avea ca şi la pămînteni nările îndreptate în jos. Prin gura mică cu buze viorii se zăreau dinţi frumoşi, de culoarea cerului senin.

Partea superioară a feţei părea foarte lată. Sub nivelul ochilor, chipul li se îngusta mult spre bărbie, avînd un contur oarecum unghiular. Forma urechilor nu putu fi stabilită, deoarece acestea erau acoperite de un fel de bantă aurie, purtată de străini pe creştetul capului şi lăsată pînă peste tîmple, spre gît.

Printre necunoscuţi se aflau atît femei cît şi bărbaţi. Femeile puteau fi deosebite după gîturile zvelte, după trăsăturile rotunjite ale feţei şi după părul mai bogat, deşi tuns tot scurt. Bărbaţii erau mai înalţi, mai vînjoşi, aveau bărbii mai late şi în general se distingeau prin acele trăsături care deosebesc şi pe Pămînt cele două sexe.

Afrei i se păru că oamenii planetei fluorice au la mînă numai patru degete — e drept bine proportionate ca şi la pămînteni, dat parcă lipsite de articulaţii: ele se îndoiau cu uşurinţă şi nu formau proeminenţe unghiulare.

Picioarele nu puteau fi distinse; tălpile li se înfundau în covorul moale ce acoperea pardoseala. Cît priveşte îmbrăcămintea, ei purtau haine de un roşu aproape cărămiziu.

Cu cît pămîntenii îi cercetau mai îndelung pe străini, cu atît mai puţin curioasă li se părea înfăţişarea acestora, ba chiar, mai mult, frumuseţea lor exotică, cu totul inedită devenea tot mai evidentă. Un farmec irezistibil se revărsa din ochii lor mari, înţelepţi şi prietenoşi, care priveau cu blîndeţe spre pămînteni.

— Ce ochi minunaţi! nu se mai putu stăpîni Afra să remarce. Şi ai noştri sînt frumoşi, dar ai lor sînt fără seamăn!

— De ce oare or fi atît de mari? întrebă în şoaptă Tey.

— Cu cît sînt mai mari, cu atît ochii au mai multe elemente de retină şi pot reţine din mediul înconjurător un mai mare număr de detalii.

Tey dădu din cap în semn că a înţeles.

Un astronaut străin înaintă şi făcu un gest de invitaţie. Imediat lumina terestră se stinse în partea galeriei ridicate de oamenii planetei fluorice.

— Vai! exclamă mîhnit Mutt Ang. Nu prevăzusem!

— Am făcuto eu, zise calm Kary, stingînd lumina obişnuită şi aprinzînd două becuri puternice cu filtre de patru sute treizeci [33] Filtrul de 430 este un filtru care lasă să treacă prin el numai raze luminoase cu o lungime de undă de 430 de milimicroni, adică lumina albastră vie (n. a.). .

— Arătăm ca nişte cadavre, spuse Taina. Ce înfăţişare neplăcută avem la o asemenea lumină!

— Nu fiţi îngrijoraţi, îi consolă Mutt Ang. Spectrul de optimă vizibilitate al noilor noştri prieteni înclină mult spre violet sau poate chiar spre ultraviolet. Aceasta înseamnă că ei sînt în stare să perceapă culori mult mai calde şi mai bogate în nuanţe decît acelea pe care le putem vedea noi, dar fireşte numi pot da seama exact de acest fenomen.

Pămîntenii luară cîteva fotografii; apoi, printro mică ecluză, trimiseră străinilor un megafon ambalat, care funcţiona pe bază de cristale de osmiu. Astronauţii veniţi de pe planeta fluorică primiră megafonul şil fixară pe un trepied. Kary îndreptă spre o antenă în formă de cupă un fascicul subţire de radiounde.

În atmosfera fluorică a celeilalte cosmonave răsunară muzica şi graiul de pe Pămînt. În acelaşi fel a fost transmis şi aparatul pentru analiza aerului, ceea ce a permis să se stabilească ce temperatură, presiune şi compoziţie avea «văzduhul» necunoscutei planete. După cum era şi de aşteptat, temperatura din interiorul astronavei albe era mai scăzut decît în cea terestră, netrecînd de şapte grade; presiunea atmosferică era mai mare, iar forţa gravitaţiei aproape aceeaşi.

— Cred că ei sînt totuşi mai calzi, după cum şi noi avem o temperatură mai ridicată decît aceea obişnuită de douăzeci de grade, din jurul nostru. Mă gîndesc că organismul lor trebuie să aibă vreo paisprezece grade deale noastre.

La rîndul lor, făpturile străine trimiseră prin mica ecluză două lădiţe, cu pereţi reticulari în care se aflau cîteva aparate a căror destinaţie era greu de ghicit. Dintro lădiţă răsunară la un moment dat vuiete intermitente, plăcute, de tonalităţi înalte, ce se pierdeau parcă în depărtare [34] «Se pierdeau parcă în depărtare». Vrea să sugereze faptul că acele sunete atingeau uneori tonuri atît de înalte încît nu mai puteau fi auzite de pămînteni. (n. a.) . Cosmonauţii lui «Tellur» înţeleseră că, în comparaţie cu ei, «ceilalţi» percepeau sunete mult mai acute. Astfel, în cazul că ar fi auzit o gamă de frecvenţe aproape egală cu a pămîntenilor, ei nar fi putut intercepta o bună parte a notelor joase din muzica şi graiul acestora.