Ivan Efremov - Cor Serpentis

Pămîntenii stăteau de cîteva ore cu răsuflarea tăiată în faţa peretelui transparent şi urmăreau dispozitivul ingenios care continua să prezinte cu un realism zguduitor aspecte de pe planeta fluorică. Oamenii au văzut talazurile liliachii ale oceanului fluorhidric scăldînd nisipurile negre de pe maluri, stînci roşii şi coastele repezi ale zîrnelor cu creste roase, sinelii. Cu cît te apropiai mai mult de cei doi poli, văzduhul devenea tot mai albastru. Munţii erau acolo în formă de cupole, de valuri, de tăpşane cu scînteieri opalescente. Văile adînci ale masivilor polari, îndreptate spre zona mărilor meridionale, erau învăluite de o umbră oţelie. Deasupra marilor golfuri pluteau irizate văluri de nori. Gigantice edificii durate din metal roşu şi piatră verde însoţeau ţărmurile mărilor şi, în şiruri lungi, nesfîrşite se îndreptau spre poli, dea lungul văilor. Aceste titanice aglomerări de construcţii ce puteau fi observate de la mari altitudini erau despărţite de fîşii late de vegetaţie deasă, cu frunzişul ca peruzeaua, sau de culmile teşite ale munţilor, care păreau a filtra prin ei lumina, ca nestematele. Căciulile rotunde ale gheţarilor polari, formaţi din acid fluorhidric, scînteiau ca tot atîtea safire.

Ultramarinul, albastrul, azuriul şi violaceul puteau fi văzute pretutindeni.

Însuşi aerul parcă era pătruns de o lucoare albăstruie, aidoma unei slabe descărcări electrice întrun tub cu gaze rarefiate. Lumea planetei străine apărea pămîntenilor rece şi nepăsătoare ca o viziune întrun cristal: pură, depărtată şi ireală. O lume în care nu se simţea căldura şi mîngîietoarea diversitate a terestrelor culori roşii, portocalii şi galbene.

Şiraguri de oraşe se zăreau în ambele emisfere ale planetei, în regiunile corespunzătoare zonelor polare şi temperate ale Pămîntului. Către ecuator munţii deveneau tot mai ascuţiţi şi mai întunecoşi. Piscuri colţuroase se înălţau dea dreptul din marea a cărei oglindă era tulburată de aburi. Coastele lanţurilor muntoase se răsfirau în sensul latitudinii, mărginind regiunile tropicale. Acolo se învîrtejeau mase compacte de vapori sinelii: din pricina căldurii venite de la Soarele albastru, acidul fluorhidric, evaporînduse repede, încărca atmosfera de colosale fronturi de nori, care porneau spre zonele temperate, se condensau şi reveneau în zona ecuatorială, întro revărsare de cascade. Stavilare uriaşe ţineau piept tumultului acestor torente, le captau în tuneluri şi canale, pentru a le folosi ca izvor de energie în uzinele planetei.

Străluceau orbitor tărîmuri acoperite cu uriaşe cristale de cuarţ; de bunăseamă că în apele, mărilor fluorhidrice siliciul juca oarecum rolul sării din mările terestre. Clădirile oraşelor se vedeau tot mai aproape. Contururile lor se profilau net în lumina rece, vineţie a cerului. Oriunde priveai, toate suprafeţele locuite ale planetei — cu excepţia regiunii ecuatoriale, ascunsă sub un albastru zăbranic de aburi şi care rămîne a un semn de întrebare — purtau amprenta muncii şi a gîndirii creatoare omeneşti. Pe acea planetă fuseseră săvîrşite mai multe transformări decît pe Pămînt, unde mai rămăseseră vaste suprafeţe de păduri, de ruine antice şi exploatări părăsite [35] Pămîntenii — care s-au avîntat în cosmos şi au descoperit noi planete cu oxigen şi condiţii optime de viaţă — nu mai aveau nevoie să lucreze tot uscatul globului pămîntesc. De aceea multe suprafeţe erau transformate în parcuri sau monumente naturale, mai erau păstrate cîmpii, păduri şi chiar pustiuri, pentru a reda naturii terestre întreaga varietate carei fusese răpită. Dimpotrivă, «oamenii fluorici» — fiind izolaţi pe planeta lor ca întro închisoare, deoarece în spaţiile siderale apropiate nu exista vreun corp ceresc similar — aveau nevoie de tot cuprinsul uscatului, care, din nefericire pentru ei, devenea şi mai neîndestulător, din pricina toridelor zone ecuatoriale, unde se evapora oceanul fluorhidric (n.a.). .

Rodul activităţii depuse de miliarde de oameni în decurs de nenumărate generaţii se înălţa mai sus decît munţii, acoperea întreaga faţă a planetei fluorice.

Viaţa domina de asemenea atît cuprinsurile zbuciumate ale mărilor cît şi atmosfera densă pe care o străbăteau puternicele raze ale Soarelui albastru şi sarcini electrice de valori extraordinare.

Pămîntenii contemplau aceste privelişti, iar gîndul le zbura la planeta lor natală. Ei o vedeau cu totul altfel de cum şio reprezentau strămoşii lor îndepărtaţi. Dacă pentru aceştia imaginea Pămîntului era legată de locul în care sau născut şi au trăit: de vreo cîmpie întinsă, de vreun codru silhui, de cîte un munte cu cleanţuri pleşuve, de cine ştie ce ţărmuri însorite — în închipuirea astronauţilor lui «Tellur» apărea întregul glob terestru cu toată varietatea lui de zone. În această imagine se contopeau şi minunate stepe argintii [36] E vorba despre stepele patriei mele pe care cresc negară şi pelinul (n. a.) , răscolite de vînt, şi bătrîne păduri de brazi şi de cedri, de mesteceni albi, de palmieri întraripaţi şi eucalipţi gigantici. Îi încîntau şi ţărmurile pierdute în ceaţă ale ţinuturilor nordice cu stînci acoperite de muşchi, şi albul recifelor de corali pe fondul siniliu al mărilor tropicale. Splendide erau crestele maiestoase inaccesibile ale munţilor, pe care omătul scînteia orbitor, stranie era ceaţa diafană, tremurătoare şi iluzorie de deasupra pustiurilor. Şi parcă vedeau aievea măreţele fluvii ce curgeau domoale, rîurile ce goneau printre stînci şi peste praguri ca adevărate herghelii de căi înspumaţi. Îşi mai aminteau de belşugul culorilor, de varietatea florilor, de cerul cu albăstrimile lui terestre şi de norii săi atît de asemănători unor păsări albe, de zilele dogorite de arşiţă şi de acelea mohorîte, ploioase, de continua schimbare a anotimpurilor anului. Şi printre toate aceste bogăţii ale naturii, o şi mai mare diversitate de oameni: cu frumuseţi, aspiraţii, speranţe şi visuri, cu bucurii şi necazuri, cu lacrimi şi tristeţi!

Noi, pămîntenii, făpturi ale unui văzduh încărcat cu oxigen, care poate fi întîlnit în cosmos de sute de mii de ori mai lesne, am găsit şi vom mai găsi încă multe condiţii prielnice vieţii, vom descoperi, vom întîlni şi ne vom uni cu semenii noştri — oamenii altor planete. Dar ei? Născuţi întro atmosferă fluorică atît de neobişnuită, cu albuminele şi oasele lor fluorice, cu sîngele lor format din globule albastre, care absorb fluorul, cum globulele noastre roşii absorb oxigenul, ei ceor să facă?

Aceşti inşi sînt constrînşi să rămînă pe planeta lor. Şi desigur că de mult tot caută ei alte fiinţe aidoma lor sau măcar alte planete cu o atmosferă fluorică. Dar cum să găsească în beznele siderale asemenea rarisime excepţii, cum să ajungă pînă la ele înfruntînd miile de anilumină? Dezamăgirea pe care ei o încercaseră în momentul întîlnirii cu oamenii care respiră oxigen era de înţeles.

În locul fantasticelor privelişti, ciudatul aparat din galeria străinilor aduse acum înaintea pămîntenilor imaginea unor construcţii titanice. Zidurile înclinate spre interior aminteau arhitectura clădirilor tibetane. Nicăieri nu se zăreau unghiuri drepte şi planuri orizontale — formele se arcuiau armonios, trecînd de la planul vertical la cel orizontal prin nişte întorsături elicoidale sau în formă de spirală.

În depărtare se ivi ceva al cărui contur semăna cu un oval răsucit. Cînd imaginea se apropie şi deveni mai clară, se putu vedea că partea de jos a ovalului era un drum lat, care urca în volută şi dispărea în intrarea colosală a unui edificiu de întinderea unui oraş. Deasupra acestui portal, se aflau mari semne albastre, chenăruite în roşu şi care aduceau cu suprafaţa unei ape domoale peste care a pornit să sufle o dulce adiere.