Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

— M-a izbit ceva, zise bărbatul, și am căzut. O rachetă. Era război? Vă temeți de vreun năvălitor din spațiu?

— Te așteptam, zise foarte repede Clara, și serbarea, racheta, erau în cinstea dumitale. A fost un accident… Eu… îmi pare rău. O rachetă, cel mai ușor lucru de pe Pământ, șopti ea, aproape fără glas.

— Îmi place cum minți, zise vizitatorul. Dar e prea târziu. N-are de ce să-ți pară rău. E un accident. Nava mea e atât de ușoară, atât de fragilă… prea fragilă.

«O bulă irizată, un văl de timp, gândi Clara, asta-i e toată nava.»

— Sunt fericit să știu că existați. Nu mai suntem singuri.

«Nu, gândi Clara, fără pic de veselie. Oh, de-ar… de-ar muri repede, înainte de a ne cunoaște și de a afla că suntem iremediabil străini.»

— Ai să… zise Clara.

— Da, zise bărbatul.

Nu putea fi adevărat. Glasul lui era limpede și liniștit, dar un sânge de argint îi curgea din frunte. Pentru o clipă se lăsă tăcere.

— Nu-i nimic, zise vizitatorul.

Într-adevăr, nimic în stare să-i întristeze pe oameni. Făcu un efort și-și îndreptă trupul.

— Aș vrea să mai văd lumea asta. Câtă ciudățenie. Câtă splendoare.

Rachetele explodau, pocnind. Serbarea se apropia de sfârșit. Vântul începu să sufle. Nava de argint se zdrențui, se desfăcu, se descompuse.

— N-ar fi trebuit să cobor. Și iată-mă înghițit și sfâșiat de adâncuri.

Clara întinse mâna. Dar degetele-i erau prea neîndemânatice, prea dense. Știa că ar fi de ajuns s-o atingă, pentru a fărâmă năluca în nouă sute de mii de cioburi de sticlă. Era o minune inaccesibilă, prea gingașă, o jonglerie fragilă. Îi veni să plângă. Degetele-i tremurară.

Nava pieri. Bărbatul dăinui pentru scurtă vreme, apoi făcu o mișcare și deveni și mai străveziu. Deslușeau din ce în ce mai limpede, prin trupul lui, caldarâmul și scoarța aspră a copacilor. Se topi în văzduh.

— Aș vrea să cred că am visat, rosti un glas.

Clara se dădu cu un pas îndărăt. Se întoarse. Oftă.

— S-a sfârșit. S-a sfârșit.

Își lăsă capul în piept. Inutile, rachetele șuierau și fluierau ca niște meteoriți condamnați.

— I-am arătat ce avem mai bun.

În jurul ei glasurile prinseră a șopti cuvinte nedeslușite.

— N-o să ne mai întâlnim cu așa ceva. N-o să aflăm niciodată.

Păianjeni strălucitori atârnați de Pământ cu mătasea lor vaporoasă, rachetele urcau pe cerul negru. Se înapoiară spre balul, alămurile și muzica și focurile tot mai slabe.

— Sunt cu tine, zise un glas Ia urechea Clarei.

Glasul vibra, asemenea corzii întinse a unei harfe.

Străbătu căldura nopții ca un văl de foc desfășurat pe cerul mohorât și liniștit de atâta umezeală. Lumină tot orașul timp de două secunde, deșteptă copiii, făcu să se deschidă ferestrele; capete se iviră în zarea tremurândă a obloanelor și a glasurilor încă răgușite. Semăna cu o rachetă rătăcită de la vreo serbare, gonind parcă mai repede decât o săgeată aprinsă, parcă mai încet decât un fulger. Cădea fără zgomot. Toată culmea dealurilor din apropiere luă apoi foc, iar copacii mari se aprinseră în picioare. Vântul de dimineață purta mireasma rășinii arse și aduse sunetul sirenei pompierilor.

În toate nopțile de vară orașul dormise cu un somn opac, animalic, și iată că se deștepta zumzăind ca un stup. Era o priveliște neobișnuită. Motoarele sforăiau, farurile clipeau, sonerii, sirene, strigăte, zgomote de roți pe un prundiș îndepărtat, pași grăbiți.

Ca la cinema.

«Nostim!» își spuse Vincent. Noapte de noapte se lungea pe acoperișul de olane încinse de soarele verii și privea spre stele. Nu se schimbau niciodată. Iar gândurile lui prindeau treptat să curgă, să crească, să trăiască prin ele însele. Stelele erau spuma nopții. Ore la rând le așteptase să fremete, fără să vadă nimic, nici măcar explozia tăcută a unui foc murind la o depărtare depășind orice închipuire. Stelele n-au destin, își spunea Vincent. Erau înțepenite la locul lor, sub umbrela deschisă a nopții, și așteptau.

Și uite că pădurea ardea, o stea prost prinsă căzuse de pe cer și orașul se zbuciuma, iar totul avea să se stingă precum toate în lumea asta, în afara stelelor, iar orașul se va reapuca să doarmă cu somnul agitat, colectiv, zvâcnit al unui animal neliniștit.

Dar nu fusese o stea. Stelele nu se desprind de pe cer. Și unii zic c-ar fi uriașe, mai mari chiar decât Pământul nostru.

Mașina roșie a pompierilor se târa pe drumeagul ducând spre pădure. Motorul izbea și gâfâia. Farurile tresăreau, zadarnice în lumina incendiului.

Vincent se întinse, văpaia focului făcea stelele să pălească. Dar nimic nu amintea de lumina zilei. Era o lumină galbenă și pâlpâitoare, într-un fel dușmănoasă, o lumină vie și agresivă. Lumina zilei era doar înșelătoare.

Mașina pompierilor trăsese la marginea drumului, cât mai aproape de foc. Niște oameni alergau spre buza pădurii. Alții desfășurau un lung șarpe negru. În sforăitul egal al incendiului strigau cuvinte pe care nici ei nu le auzeau. Un copac se prăbușea din când în când, se închidea în el însuși ca și cum i-ar fi ajuns cât luminase și râvnea să adoarmă în bezna cenușii. «Copacii pe care i-am fi doborât mâine sau în zilele următoare», își spuse Vincent. Ar fi trebuit să se simtă amărât, dar nu era. Se simțea ciudat de fericit, de bună seamă pentru că era noapte. În timpul zilei ar fi început să alerge alături de ceilalți, cu securea în mână, să răcnească și să dea cu un mănunchi de frunze în ferigile sfârâinde. Dar în noaptea asta nu-l privea nimic.

— Vincent, strigă careva.

Nu răspunse. Se gândea la ceea ce căzuse din cer. Focul nu-l interesa. Toate pădurile pământului puteau să ardă și să topească ghețurile de la poli. Dar ceva străbătuse cerul, depășise atmosfera, văzuse stelele goale, fără învelișul vălurilor și venise să se zdrobească atât de aproape, atât de aproape. «De-aș putea vorbi cu asta», își spuse.

— Vincent… Poate că ar trebui să mergem acolo?

— Poate. «N-am chef, își spuse. Ce să fac acolo? Să alerg și să mă aflu în treabă! Să sap o groapă, să înalț un zid de pământ. Sau să mă reped în foc și să văd, să pun mâna pe ce a venit din spațiu, din adevărata noapte.» Vin, zise el. Vin. Așteptați-mă!

Se lăsă să lunece de-a lungul acoperișului. Olanele aspre îi zdreliră spinarea. Picioarele i se bălăbăniră apoi în gol și se opri o clipă, după care sări. Era ciudat să-și dea drumul în beznă și să cadă timp de o zecime de secundă fără să simtă nimic în jur și numai înăuntru, în cap, așteptarea izbiturii. Nu sărea de la o prea mare înălțime, dar închise ochii și, în zecimea aceea de secundă, rătăci și el prin vid, orb, inert, meteorit printre stele.

Își desprinse cămașa, care spânzura de închizătoarea unui oblon și o trase pe el. Apoi se întoarse și văzu marea umbră caraghioasă a casei, pe care focul o desena pe coasta abruptă a dealului.

— O clipă, strigă.

Alergând, dădu ocol casei. Crângul ardea liniștit, izolat cum se cuvenea. Îl înconjurau oameni cu căști strălucitoare. Scânteile urcau drept, în văzduhul lipsit de vânt, și se prăbușeau în foc pentru a țâșni din nou, într-o mișcare neîntreruptă. Ceilalți coborâră în fugă dealul, îndreptându-se către drum. Și alergând în urma lor, Vincent își spunea: «Ceva ce a fost mai aproape de stele decât oricare om. Mi-ar plăcea să am și eu o bucată, măcar o așchie, ca să simt mirosul vidului și al focului de pe tărâmurile încremenite».