Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

— Au văzut ceva pe cer, ieri seară, zise el, apropiindu-se.

Ceva pe cer. Cuvintele-i plăceau. Ceva pe cer.

— Ei? ziseră hainele de culoare deschisă.

— Venea de foarte departe, l-au urmărit încă din noaptea trecută și sunt pe cale să caute rapoarte mai vechi.

— Ceilalți?

— Nici noi, nici ceilalți. De altminteri, nu era o rachetă. Cel puțin pe câte știu. Nu venea de pe Pământ.

«Știam, își spuse Vincent cu un fel de fervoare care-l surprinse. Atâta vreme am privit stelele, că poate mi-au trimis un semn, un mesaj.»

— Venea din spațiu, zise bătrânul. Cuvintele se strecurau anevoie printre buzele lui fine și moi, de parcă le-ar fi savurat: Din spațiu.

Și-și dădu capul pe spate și contemplă tavanul alb, cu zugrăveala crăpată, și dincolo de crăpături, de ghips, de acoperiș și de atmosferă, dincolo de nori și de stele, cine știe ce tavan neclintit și definitiv, și începu să râdă tăcut.

— Așadar, iată ce-am dorit să fac multă vreme, zise în cele din urmă Vincent, să privesc printr-un telescop și să construiesc rachete. Și n-am făcut niciodată una ca asta. Am făcut tot felul de meserii; am văzut tot felul de țări și de ceruri, dar niciodată, niciodată n-am văzut stelele crescând și palpitând în oglinda unui telescop.

— Înțeleg, zise bătrânul, înțeleg. Avea un ușor accent. «Vine cu siguranță, din Sud, gândi Vincent. Poate că în nesfârșite nopți calde contempla și el stelele, sub ceruri mai curate.» De ani de zile studiez cerul, zise Baldini. Degetele lui lungi zgâriau masa în neștire și ochii lui scormoneau ochii lui Vincent; semănau cu niște focuri mici, arzând în fundul a două palide caverne deschise către o faleză de cretă. Și nu știu de ce. Privesc stelele și lor nu le pasă de mine! Disec soarele, și nu-i nici mai cald, nici mai rece. Mă întreb dacă nu mi-am pierdut vremea. Poți iubi atâta vreme ceva sau pe cineva, fără să primești în schimb măcar un surâs?

Își ridică paharul și sorbi din berea călduță.

— Îmi pare bine că te-am întâlnit, îi spuse el lui Vincent.

— Și mie, zise Vincent.

Se priviră, zâmbiră și-și goliră paharele.

— Presupun, zise Baldini, că acolo sus se află o țară pentru străini. Pentru toți străinii. M-am simțit întotdeauna străin. Pretutindeni. Aici. Chiar acolo unde m-am născut. Am călătorit mult. Am văzut cu siguranță mai multe orașe și am auzit vorbindu-se mai multe limbi decât oricine în țara în care m-am născut. Dar nicăieri n-am fost la mine acasă. Am lucrat pentru unii și alții, dar nu lucram niciodată pentru mine. De fapt, nici pentru altcineva. Cred că de patruzeci de ani n-am privit, într-adevăr, o singură dată stelele, nu, nici o singură dată. Dumneata, da. Te invidiez, știi?

Ești tot un străin, în felul dumitale. Bănuiesc că ne înțelegem. Ca niște stropi de apă mereu gata să lunece, să plouă, să se rostogolească peste frunze sau să cadă în mare, dar neoprindu-se niciodată undeva, absorbind și refractând într-una lumina lunii, fără s-o asimileze nicicând. Bănuiesc că așteptam amândoi ceva, și poate că asta așteptam, ceea ce fierbe domol în focul ăsta, se coace măreț și așteaptă să gustăm. Mă cam tem de ce o să descoperim.

— Și eu, zise Vincent.

Vorbeau de atâta vreme și băuseră atâta bere fadă că începea să i se învârtă capul. Străbătuseră împreună mii de ani-lumină și răscoliseră împreună galaxii. Exploraseră împreună lumi necunoscute și primejdioase.

Erau, își zise Vincent, doi țicniți în curs de a bate apa în piuă cu lucruri la mintea cocoșului și răscolind cele mai vechi visuri ale fiecărui om. Fel de fel de oameni se așezaseră lângă ei, băuseră și plecaseră, fără să-i ia măcar în seamă. Cuvintele lor făcuseră doar vânt. Vincent se simți nespus de scârbit, de gol. Acolo sus, în spațiu, nu era decât un pustiu întunecat și dușmănos, ghintuit cu lumini strălucitoare și dușmănoase, fără urmă de căldură, nici de viață, nici chiar de dușmani. Vidul nu era decât replica tragică a Pământului. Inconștiență și neputință. Plus slabul scârțâit al vechii mașinării care se strică pe nesimțite și cade-n bucăți. Dar până și astea erau tot niște vorbe.

Și, de fapt, ceea ce doreau era vidul, absența, deșertul presărat cu puțuri de culoare, deșertul rece, inert, inuman și străin, definitiv și mort. Nisipurile de pe Marte, pulberile de pe Lună și mările virgine ale spațiului, aburii soarelui și delicata arhitectură a orbitei cometelor. «Erau dintr-o asemenea lume», își spuse Vincent, înecat în adâncul unui pahar cu bere, sufocându-se în căldura lipicioasă, stăpânind vagul hohot de plâns din fundul gâtului, rătăcind pe un ocean de nenorociri ieftine, ascultând și vorbind, bând, în vreme ce luminile jucau în jurul lui.

Piața era năpădită de oameni și aparate. Oamenii priveau aparatele adormite. Uneori mugea o sirenă și ei tresăreau, păreau gata s-o ia la fugă, își întorceau capetele și căutau o ieșire în caz de pericol. Apoi se potoleau și începeau să devoreze din nou cu privirea lucirile cromurilor, uriașii clești spânzurând la capătul brațelor de oțel, costumele de protecție din amiant semănând cu niște oameni goliți, supți de cine știe ce caracatiță meticuloasă, costumele de scafandri cu un singur ochi de mică pestriță, ale căror detectoare zumzăiau ca niște stupi. Aparate de filmat. Faruri stinse. Motoare.

Și oameni înarmați.

— Presupun că incendiul se va stinge de la sine înainte de sfârșitul după-amiezii, zise Baldini pe când se îndreptau cu mașina spre pădure.

Vincent încuviință din cap, fără a-și descleșta buzele. Se simțea ciudat de obosit, de loc ațâțat. Ceva cât se poate de important pentru știință și istorie, și poate chiar pentru oameni, era pe cale să se producă. Dar totul trecuse peste el ca o furtună, într-o larmă exterioară de fulgere și tunete, și se depărtase lăsându-l, pe dinăuntru, indiferent.

Prevăzuse asta de o sută de ori, își închipuise totul până în cele mai mici amănunte, un glas străin străbătând vidul și ajungând pe Pământ, o navă străină lăsându-se pe iarba grasă și ființe străine coborând din ea, dar acum era doar un eveniment abstract și îndepărtat, mort înainte de a se fi născut, ucis poate de orașul prea mic și prea mohorât, sau poate înăbușit de toate mașinile, toți tehnicienii, toate măsurile și planurile astea.

Ca o voce așteptată o zi întreagă la telefon, prezentă în fiecare sonerie stearpă și absentă deodată, tocmai când, amortizată, fără buze și fără plămâni, membrana receptorului se mișcă, în cele din urmă.

Se dădură jos din mașină. Pădurea era tot roșiatică. Dar marginea ei arăta cenușie și murdară, căci șuvoaiele de apă ale tulumbelor muiau cenușa prefăcând-o într-o pastă moale, fără consistență, fără culoare precisă și semănând cu o monstruoasă cataplasmă aplicată pe pământ, de jur-împrejurul unui abces de foc. Nori de vapori urcau vertical în văzduhul fără vânt. În harababura asta roșie și albă nu se putea desluși nimic. Era foarte cald, chiar lângă răcoroasele tentacule de apă.

Comprimați de garduri de sârmă strălucitoare, spectatorii din oraș se adunaseră pe înălțimile din jur. Difuzoarele urlau ordine. Așteptare. Baldini și Vincent se așezară pe un taluz.

Baldini începu apoi să vorbească în microfonul unui magnetofon — un glas firav și egala răsucire a bobinelor.

Vincent se tolăni în iarbă, «De fapt, nu pot suferi să visez», își spuse, chiar înainte de a adormi.