Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

— Ne putem îndoi de-a binelea, urmă Vincent. Privirile-i rătăciseră pentru o clipă, în vreme ce rămăsese cu gura deschisă. Metafizica nu e, probabil, decât un joc verbal. Ne împrumută un destin, un loc de unde să venim, un loc unde să ne ducem. Grație ei ne hărăzim probleme, o inutilitate, o esență și o existență. Ea dă vieții noastre o valoare religioasă sau dramatică, ceea ce înseamnă, poate, același lucru. E tot atât de grandios reconfortant să te simți în luptă cu un destin cu D mare, sau proteguit de zei. Chestie de temperament. Jocul cu cuvintele echivalează cu exprimarea ideii că cineva se joacă cu speța umană sau cu stelele. A rămâne la sintaxă înseamnă a te asigura că există o ordine absolută și prestabilită.

Cealaltă parte a orașului era populată de locuitorii aproape de nedeosebit de praguri, de stâlpi sau de vechile scaune șubrede pe care ședeau, confundându-se cu cărămida pereților de care se sprijineau. Se mișcau puțin, cu gesturi lente alungau din când în când câte o muscă; vorbeau în șoaptă, de parcă buzele le-ar fi fost uzate. Sub pielea lor de culoarea pământului pârjolit, așteptau. Atitudinea, felul lor de a vorbi, de a sta așezați zicea nu. Străinii puteau aduce orișice, puteau face ce pofteau, n-avea importanță. Toate aveau să lunece pe suprafața orașului, ca ploaia pe olanele acoperișurilor. Așezați în fața caselor, oamenii simțeau mirosul iremediabilului care impregna văzduhul apăsător. Dar, orice s-ar fi petrecut, refuzau dinainte sau negau totul, în bloc.

— Metafizica n-are, probabil, nici o realitate în afara ideilor care o alcătuiesc, zise Vincent. În consecință, nici poezia sau, mai general vorbind, literatura. Adevărata noastră problemă e probabil aceea de a fi lipsiți de orice destin, iar condiția noastră, aceea de a ne făuri mereu câte unul, pentru a uita de golul ăsta. Acceptăm nefericirea cu condiția să ne ducă undeva. Ori ea nu ne duce niciodată nicăieri, ori ce-ar zice poeții. O stea cade de pe cer și ne închipuim că vrea să ne strivească. Poeții se grăbesc să-i atribuie fel de fel de motive întemeiate. Și poftesc un numeros public să asiste la propria noastră nimicire. Dovedesc astfel că sunt conștienți de faptul întristător că nimicirea noastră n-are valoare decât dacă cineva admite o asemenea valoare. Ne împleticim în noroi și ei văd nu știu ce măreție în noroiul ăsta. Fac virtute din necesitate. Murim, și transfigurează concluzia asta logică într-o acceptare eroică. Sau urlă că universul e absurd. E frumos să lupți de unul singur împotriva unui univers absurd și dezorganizat, atunci când galeria te urmărește. Dacă universul ar fi într-adevăr absurd, poeții ar fi și ei absurzi, până la a nici nu-și mai da seama de asta. Dar nu e nici măcar absurd. Nu e nimic. E negarea la ultima pute-re. Se contrazice fără rușine. Metafizica e contradicția lui magistrală, cea mai estetică. În cazul ăsta, considerată ca elaborarea unor destine posibile, deși gratuite, nu-i lipsită de farmec. Devine un fel de drog salutar și ridicol, care poate împiedica specia umană să facă rău.

Vincent bău puțină bere. Își îndreptă trupul, puse coatele pe masă și se plecă spre Ferrier. Dar privirea-i rătăcea, căutând, pe deasupra acoperișurilor, dâra albă a aburilor. De ani de zile nu mai vorbise așa, și în toți anii aceia încercase să nu-și amintească de vremea când scria toată noaptea și se străduia să descrie un parfum plutind în văzduh, o notă muzicală legată de o intenție, o nuanță a cerului, o pată pe un perete sau inegala curgere a timpului, și când se lovea de bariera cuvintelor, dându-și seama că nu deținea niciodată decât un aspect al realității, și un aspect futil, iar viața, sau tot ce avea însemnătate, trecea printre ochiurile plasei frazelor lui; încercase să uite momentul în care-și dăduse seama că realitatea nu era decât o înlănțuire de sfori, de trucuri, o caricatură a ei însăși, repetată ciclic în conformitate cu mode din ce în ce mai caraghioase, dar atât de complicată, încât îi era matematic cu neputință s-o epuizeze. Căci își spusese atunci că era zadarnic s-o zugrăvească sau că însemna să se înșele cu tot dinadinsul. Se înduioșase nespus de el însuși, refuzând să mai vadă pe cineva, recitindu-și mereu paginile înnegrite în speranța să descopere în ele vreo dezmințire. Apoi se întorsese către lucrurile simple, curate și pre-cise, nelăsând nici cel mai mărunt loc pentru idei și neputând fi redate prin cuvinte, ca spațiul sau stelele, ca frigul unei nopți de iarnă sau duri-tatea diamantină și aproape ideală a unui drum înghețat. Și puțin câte pu-țin, deși neîncrederea lui în lumea reală stăruia, nu-și mai bătuse capul s-o traducă, s-o redea prin impresii. Se mulțumise s-o simtă, dar, întotdeauna, prin intermediul unei uriașe distanțe de vid, și iată de ce, își spunea, stelele-i erau mai apropiate decât bălăriile multiple, indefinisabile, de la marginea drumurilor.

— Credeți, zise el încet, că stelele pun cel mai mic preț pe poezie sau pe metafizică? Reprezintă pentru noi obiectul unor nesfârșite reverii, izvorul unor probleme insolubile și subiectul unor versuri ce nu pot fi băute. Și, totuși, rămân frumoase, frumoase în ele însele, fără s-o știe. V-ați închipuit vreodată o stea descriindu-și propriile scăpărări? Am privit stelele atât de mult încât am sperat o vreme să ajung ca ele, impermeabil la orice metafizică și la orice literatură. Dar nu era cu putință. Nu eram o stea. N-aveam nici o țintă. N-aveam de făcut într-una cercuri de lumină prin beznă. Și m-am întrebat dacă noi, oamenii, nu eram obiectul unui blestem sinistru, care ne lipsește de orice destin, de orice obligație de a înfăptui lucrul pentru care am putea fi făcuți. Dar cu asta mă și aflam pe terenul metafizicii. Am înțeles că n-aveam scăpare, că nu te poți nega pe tine însuți, că poți cel mult spera să nu exiști, dar că era zadarnic să nu mai exiști o dată ce te aflaseși în desfășurarea anilor. Am încercat gustul acru al eșecului, cum spun poeții. Nu știu dacă-i definitiv. Nu poți fi sigur, atâta vreme cât ești. Dar presupun că va dura cât stelele. Pentru toți oamenii, și pentru mine, e vorba de un eșec definitiv. Stelele stau mărturie.

Degetele i se crispară ușor. Mângâie piciorul paharului.

— Atunci, înțelegeți, când ceva cade din cer, un fragment de stea, vrei să te repezi, iar căldura sau gheața, vidul sau asfixia nu mai au importanță, și vrei să întrebi, să rogi: «Aveți un destin» sau «Sunteți ca mine», cam așa cum la cincisprezece ani bați la poarta tuturor cărților, sau cum la douăzeci ai vrea să iubești toate femeile, pentru a primi un răspuns, pentru a ști dacă, dincolo de hârtie, îndărătul zâmbetelor și strâmbăturilor se află cineva sau vreo gigantică și… grotescă… glumă. Te temi să înțelegi și, mai ales, sa nu înțelegi, ți-e frică de un rânjet sau de un refuz definitiv. Treptat obosești. Nici nu prea știu când mi-a fost de ajuns. Am plecat, în cele din urmă, dar mult mai târziu. Am plecat când toate s-au limpezit în mine. Două ființe conviețuiau atunci în creierul meu. Una era gata să reînceapă toate, prostește, iar cealaltă știa că e zadarnic. Atunci am fugit și am început să întreb stelele. 0 făcusem din totdeauna, dar în vis, și habar n-aveam. Stelele, cel puțin, alcătuiesc o carte veșnic deschisă și reprezintă tot atâția ochi, mereu primitori.

— Înțeleg.

— Atunci făgăduiți-mi că mă lăsați să încerc.

— Nu, zise Ferrier.

— Fagăduiți-mi că, dacă situația se înrăutățește, mă trimiteți înaintea oricui.