Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

Le auzi cântecul cu ochii, urletele vântului sfâșiind vălurile de gaz aprins, bătăile inimii fierbinți a soarelui. Mirosi cu ochii parfumul vaporilor de cupru. Pipăi cu ochii marginile gingașe ale torsadelor de lumină.

— Suntem vii, spuseră, și veșnici.

Vedeau Pământul, mai spuseră, ca un deșert încremenit, o sferă grea și infernală. Îi plângeau sincer locuitorii. Dar nenorocirea lor luase sfârșit.

Spuseră că aveau să deștepte Pământul din somnu-i îndelungat, aveau să-l smulgă din îndelungata-i penitență, că aveau să-l redea luminii. Descriseră cântecele vesele ale focului ce avea să elibereze Pământul. Vincent se prăbuși.

— Nu, strigă el. Nu.

Îl priviră mirați.

Poate că puteau înțelege, nădăjdui Vincent. Poate puteau pescui, dindărătul ochilor săi, imaginile pe care mintea lui le alcătuia.

Iar vocea era cu el. Vocea-i intrase în ureche și i se cuibărise în țeastă. Și acum îi sufla ce trebuia să spună îi sugera mii de imagini, îi scormonea memoria și extrăgea din ea amintiri uitate.

— Mi-ar plăcea ce aveți de gând, zise el. Mi-ar plăcea glasul stelelor șopotind prin timp și liniștea săltândă, pacea explodând, le-am visat atâta vreme, mi-ar plăcea să străbat cerul de la o lume la alta, fie și într-o pulbere impalpabilă, fie și urmând dâra cometelor, sunt de acord cu voi. Am fost de acord până la venirea voastră, dar…

Și le vorbi de iarbă și de prospețimea apei și de sunetul unei voci în văzduhul rece al unei dimineți de iarnă, de frunzele copacilor și de mâinile oamenilor, de sclipirea oțelului, le spuse duritatea și netezimea marmurii, transparența ploii. Le descrise orașele, plăcerea de a izbi cu călcâiul, noaptea, un drum sonor, lumina depărtată și dorită a stelelor, văzute de jos ca de pe fundul unui puț. Le spuse căldura unei atingeri, căldura unei priviri, care era altceva decât mișcarea unor molecule.

Le explică minunile zăpezii, cristalele de gheață spânzurând de pervazurile ferestrelor, gerul tăind ca o lamă și deșteptând plămânii adormiți de cu toamnă. Le vorbi de ceea ce nu văzuse niciodată, de întinderile înghețate, de aurorele boreale, de soarele strălucind noaptea la orizont, de adâncimea verzuie a mărilor, caldă-n întunecimea ei, populată. Le explică cine era și de ce-i așteptase atâția ani și atâtea nopți, le explică vocea și de ce se temea, acum, când veniseră.

— Înțelegem, ziseră în același timp, pe trei culori. Le spuse că nu trebuiau să poarte pică oamenilor. Apoi așteptă, neliniștit.

— Înțelegem, repetară ei.

Le spuse că nu vrea să-i vadă plecând, că nu știa la drept vorbind ce vrea, că-i așteptase prea multă vreme și că așteptarea murise in el fără veste, că era o atât de mare deosebire între ei și el, că ar dori să plece cu ei, dar că nu putea, că ar muri în vid și căldură, în scânteiere și tăcere. Și că nu socotise spațiul un zid de netrecut și că știa acum că existau piedici mai cumplite decât vidul, prăpăstii mai adânci decât depărtarea.

— Rămâi cu bine, ziseră ei.

Se alungiră.

— Nu plecați, strigă el, nu de pe acum, nu încă, dar plecaseră, un fulger pe cer, o lampă stinsă pe Pământ.

Începu să clănțăne din dinți. Aburii răsuflării i se condensară și înghețară în flori de brumă pe pătratul de mică al costumului refrigerent. Se lăsă să cadă pe sol. Tremura în mijlocul unui focar stins, a unui mare foc sărbătoresc mort, pe fundul unui vast ocean de cenușă, pe care vântul revenit o făcea să joace în văzduh.

«Au plecat, își spuse, s-a sfârșit, au plecat, s-a sfârșit», nu putea împiedeca vorbele să tropăie pe dinaintea ochilor lui, într-o sarabandă de scântei. Își îngropă mâinile în cenușă, era o pulbere cenușie și ușoară, se simți plin de cenușă. «Stelele», își spuse, și toată cenușa se coagulă în el, năpădindu-l cu amestecul ei scârbos și leșiatic.

Auzi un râcâit neobișnuit, un scrâșnet pe piele, o ușoară durere. Își duse mâinile înmănușate la urechi, uitând costumul de protecție.

— Alo, sfârâi o gâză de cealaltă parte a unui zid de carton.

Se ridică, sprijinindu-se în bățul ignifugat. Cizmele i se afundară moale în cenușă.

— Alo, zise el din fundul nopții neașteptate. Urați-mi noroc. Tăcu o clipă și ascultă, dar nimeni nu răspunse. Acum pornesc în explorarea lumii voastre.

— Ce faci?

— Nimic. Ascult.

Cuburi de gheață izbite în mare. Un șuvoi. Nu, o mlaștină. Miriade de reflexe, cristale de frig putrezind la țărmul unei mări fierbinți.

Pândea în el larma, ca o durere surdă. Era o neîntreruptă încălecare, veșnica izbire a valurilor de țărm, spuma și dunele minuscule sculptate în mintea lui.

Tăcere.

— N-ai ce auzi.

— Ba da. Oamenii gândesc.

Își ținea fruntea în mâini. Se uita, pe fereastră, în stradă. Miriade de gânduri. De ce o fi atât de istovitor? Nu pot tăcea măcar o clipă? Măcar pentru o secundă, măcar pentru timpul cât se strivește o picătură de durată, nu pot înceta să aud miliardele astea de gânduri? Luă o țigară de pe masă și o aprinse. Și ținea între degete o mie de țigări, iar țeasta-i era plină de un fum închipuit. Percepea căldura flăcărilor mistuind hârtia subțire și tutunul uscat, și pârlind în aceeași clipă mii de degete străine. Trăgea pe nas o mie de parfumuri diferite. Havana, Maryland, Orient, Virginia.

— Durează de mult.

— Tăceți cu toții.

— Dintotdeauna. N-am cunoscut un minut de tăcere. Oamenii gândesc până și în somn. Și-i mai rău. Oh! N-o fac dinadins. Nu le port pică. E vina mea. Sunt anormal. Omul care va veni după om, zic cu toții, și mă privesc și mă invidiază, mă studiază. Dar ei nu știu nimic. Nu pot ști. N-am fost niciodată eu însumi. Sunt o răscruce, o oglindă rotitoare, atâtea ființe în același timp. Jacques și Jean și Pierre. Larma. Larma asta, care nu mai încetează.

Câteodată, când plouă, aproape că știu ce-i tăcerea. O întindere nesfârșită. 0 mare în care mă lungesc și înot. Și sunt eu. Larma revine apoi ca o furtună și rămân singur sub ploaia gândurilor lor, gânduri mărunte, mereu aceleași, istovitoare, absurde, minuscule. E ca și cum aș locui în același timp într-o mie de case. Chiar când dorm, visez visele celorlalți. Și n-am avut niciodată parte de un vis al meu. Nu-i poartă pe care s-o pot închide, nici casă de fier în care să mă pot încuia. Nici loc pe Pământ, unde să nu mă poată atinge. Mă iau drept Dumnezeu. Și asta și sunt, într-adevăr. Suma prostiei lor.

— Ești tare nenorocit, zise ea apropiindu-se de el.

Îi auzi limpede gândul. Le eclipsă, pentru o clipă, pe toate celelalte. Ciudat trebuie să fie un telepat.

— Nu, nu asta, răcni el. Se ridică dintr-un salt, răsturnă scaunul și se năpusti spre poartă. O deschise și năvăli afară. Iartă-mă, zise apoi, din prag. Nu m-am putut opri. Știu că n-ai făcut-o dinadins.

Închise poarta cu multă băgare de seamă și plecă.

Asta se petrecuse cu trei ani în urmă, și era ultima lui noapte pe Pământ, și aștepta, lungit, ca orele să treacă într-un tumult de larmă. Încerca să doarmă și totodată, să-și adune gândurile. Cu ce va semăna tăcerea?

Nimeni n-a știut să explice vreodată de ce aud gândurile oamenilor. Un dar, zic, și dau din cap și, uneori, zâmbesc. Dar mâine-l voi pierde. În inima spațiului n-am să mai aud nimic. Am să fiu singur. Va trebui să-mi amintesc mereu de larmă ca să rezist.