Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

PERLELE TIMPULUI (1958)

Un loc la balcon

În vacanță

Cei părăsiți

Serbarea

Spuma Soarelui

Larmă și tăcere

UN CÂNTEC DE PIATRĂ (1966)

Valea ecourilor

Recrutorii

Planeta cu șapte măști

Tunica Nessei

INEDITE

Virușii nu vorbesc (1967)

Discurs pentru a suta aniversare a Internaționalei Vegetariene (1868).

Aviz directorilor de grădini zoologice (1969)

Linie despărțitoare (1969)

Pământul scuipă racheta printr-un larg rotogol de fum. Apoi se așternu tăcerea, o tăcere moartă și întunecoasă, tăcere a stâncilor rătăcind în străfundul spațiului.

Dar în rachetă era viață, zgomotul vieții. O viață mecanică ce zăngănea, sfârâia, înregistra, ținea conciliabule luminoase și scuipa fulgere co-lorate, și mai era viața oamenilor striviți pe podea, care priveau țintă găurile de lumină ale stelelor pe ecrane și, din când în când, vorbeau.

— Un loc la balcon. Cine ar fi zis că ni se va da vreodată un loc la balcon ca să ne uităm cum pârâie, pe unul din deșerturile Pământului, niște uriașe pocnitori atomice. Un ditamai focul sărbătoresc, și să sări peste el până-n Lună, și să te uiți, de sus. cum arde. Să mergi în Lună ca să vezi aprinzându-se stele pe Pământ.

— N-o să vedem nimic. Doar o scânteie. Pentru a gusta cum se cuvine focul ăsta sărbătoresc ne-ar trebui ochi de telescop, antene înfipte în creștet și detectoare în urechi. Suntem doar niște oameni. N-o să vedem nimic.

— Nu mergem în Lună pentru a vedea ceva, observă cu blândețe căpitanul. Mergem în Lună pentru a înregistra acolo, din afara Pământului, o explozie atomică, pentru a măsura, a calcula, a extrapola. Nu suntem niște turiști. Nici un om de pe Pământ nu-i destul de bogat ca să-și îngăduie să facă turism în spațiu sau să-și cumpere de ziua nașterii o lumânare mai strălucitoare decât Soarele.

— Putem fi și turiști, căpitane. Putem să și privim și, mai târziu, să povestim cum s-a dat foc unui deșert doar pentru noi și cum, acolo sus, în vid, n-am simțit nimic.

— Mai târziu, poate, când veți avea lungi bărbi albe și veți tremura în fotolii. Peste cincizeci de ani. Acum e totul secret.

— Poate fi păstrat vreun secret aici? Poți împiedeca pe cineva să se proptească în spațiu și să privească Pământul?

— Nu-i nimeni aici. Suntem singuri, cei dintâi.

— De unde știi? Poți să-i împiedici pe astronomii marțieni să se plece peste telescoapele lor și să se minuneze de gigantica erupție care va desfigura Pământul? Poți opri chestiile care planează în spațiu să vină și să-și încălzească aripile la marele foc de materie aprins pe Pământ?

Luna lucea pe ecrane ca un ban de argint. Alungase stelele și năvălea peste nava nemișcată în spațiu.

— Va trebui să ne întoarcem. Atenție!

— Călătoria n-a ținut cine știe cât. N-o să avem mare lucru de povestit.

«Și uite și Luna, își spune căpitanul. Luna, cu fața ei de brânză proaspătă, cu miile ei de guri știrbe, cu pescarul care a prins marea… Luna, care va privi în seara asta, căscându-și toți ochii, marele foc de artificii aprins în cinstea ei.»

Racheta aluniză într-o mare vijelie. Pulberile descriseră cercuri largi, ca aripile unor păsări cenușii. Apoi se lăsară încetișor, fără zgomot, pe fundul mării de vid. Își puseră ciudatele costume de protecție semănând cu ale scafandrilor. Mergeau în ele ca niște marionete cu sforile foarte destinse și elastice.

— Deschide poarta, Fleury.

«Ce-i dincolo de ea? își spuse Fleury. Păduri, mai verzi și mai pașnice decât cele de pe Pământ? Pajiști,pâraie? Sau un deșert? Sau un fund uscat de mare? Telescoapele și ecranele nu ne-au mințit oare întotdeauna?»

Răsuci volanul. Percepu șuierul. Împinse poarta. Văzu un deșert imens, un ținut pustiu. Ceilalți se înghesuiau în spatele lui. Văzu un fulger gonind pe suprafața Lunii. Un fulger auriu, în care se amestecau două universuri nespus de aride. Văzu deodată niște dune acoperind craterele; o siluetă alergând de departe către el și apropiindu-se fără a părea să vadă racheta, fără a părea să-i vadă.

Văzu un petic de albastru prăfuit, pe cerul negru; văzu stelele pălind; alți oameni trecură alergând.

Își mișcă mâna. Se apucă să strige. Oameni pe Lună. Aer pe Lună. În zare, un mare turn de fier.

Aerul auriu se depărtă apoi, se topi și dispăru.

— Ce-i, Fleury? Ești nebun. Ai văzut ceva?

Celălalt șovăi:

— Am văzut oameni alergând. Am văzut un cer albastru. Am văzut o mare construcție de fier. E cineva pe Lună.

— Păi nu suntem noi primii? spuse căpitanul. Să fi ajuns cineva pe Lună înaintea noastră?

O cută neliniștită îi brăzda fruntea.

Năvăliră afară. Se afundaseră până la genunchi în praf. Căscară ochii. Își suciră gâtul, încercând să privească dincolo de orizont.

Nimic. Nici turn. Nici oameni.

— Ai visat, Fleury. Atât de tare ai crezut că vezi ceva, încât ai și văzut. Unde ți-s oamenii? Că n-au pierit fără veste.

Puteau vedea, până la douăzeci de kilometri, priveliștea goală. Și nicăieri vreo adâncitură în care cineva să se poată ascunde. Doar nesfârșita mare de praf și craterele, tare departe. Nici un palat cu vitralii luminate. Nici canale scăpărătoare, pe care să lunece gondole de fum și de vânt. Nici castele cu turle îndesate, în care dorm balimezele deșteptate în zile de sărbătoare.

Prin urmare, Luna e doar atât. Un loc ca oricare altul. Un loc parcă mai puțin ciudat, mai puțin necunoscut datorită atâtor planuri, atâtor hărți, atâtor fotografii atent relevate și studiate, adânc încrustate în tainițele creierului. Luna impresionează mai puțin decât marea, când o vezi scânteind pentru întâia oară. Luna-i o dihanie moartă și uscată, care nici măcar nu mai miroase.

— Au dispărut, zise Fleury. Dar sunt sigur că i-am văzut, sigur că n-am visat. Au fost aici, aproape, într-un fulger. Nu ne-au văzut și am făcut gesturi mari și i-am strigat. Nu purtau nici costume de protecție, nici căști, doar haine albastre. Nu făceau salturi; alergau așa cum am fi alergat noi, pe Pământ. Acum nu se mai vede nimic. Până și priveliștea s-a schimbat.

— A mai văzut careva ceva? întrebă căpitanul.

— Nu, spuseră ceilalți. Ne aflam în spatele lui și am zărit șesul cu un sfert de secundă după el. Nu era decât un nor mare de praf auriu, care gonea ca un fulger.

— Nu mai visa, spuse cu asprime căpitanul, întorcându-se către Fleury.

Descărcară racheta. Despachetară, asamblară metodic o mie de elemente metalice. Montară și reglară marele telescop. Cam peste tot semănară detectoare. Din când în când aruncau o privire spre Pământ. Se aurea ca un fruct pârguit, nemișcat, suspendat. Undeva, pe un deșert al Pământului, fitilul uriașelor pocnitori avea să se aprindă curând.

— Căpitane, căpitane! Chemarea răsună ca un strigăt. Am auzit ceva! Am auzit ceva!

— Cine-i? Dumneata, Fleury?

— Nu, e La Salle. Aici, La Salle. Am auzit ceva.

Sosea în goană. Fața lui scăldată în sudoare era zguduită de ticuri nervoase. Se împiedeca în mers.

— Văzut ceva?

— Nu, nu, nimic. Dar am auzit ceva. L-am auzit pe cineva fluierând… M-am întors și nu era nimeni. Dar cineva, pe care nu-l puteam vedea, fluiera.