Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

— Unul dintre oamenii lui Fleury, probabil, glumi căpitanul. Îl mai auzi?

— Nu. V-am chemat de îndată ce a încetat.

— Unde a fost asta?

— În spatele rachetei.

Se duseră acolo. Nu văzură decât urmele pașilor lui La Salle. Nu auziră nimic.

— Vezi bine, ai visat și dumneata.

— Nu, n-am visat! Am auzit o melodie. Pot s-o și repet. N-am mai auzit-o niciodată, dar știu că-i o melodie de pe Pământ.

— Stai. Aveai difuzorul deschis, nu-i așa?

— E întotdeauna deschis.

— Atunci, poate că unul dintre noi a fluierat și l-ai auzit.

— Nu. Nu venea din difuzoare. Venea de undeva, din spatele meu.

— Vidul nu transmite undele sonore.

— Știu. Dar am auzit.

— Dacă unul dintre noi a fluierat melodia acum un minut, ai să mă crezi?

Celălalt chibzui.

— Poate.

— Oh, strigă căpitanul în microfon. Încetați lucrul. Adunați-vă la poalele rachetei. Vreau să vă întreb ceva.

Neliniștiți, se uitară la căpitan și la La Salle, care se apropiau de rachetă. Se întoarseră unii spre alții.

În ciudata bucătărie întunecată a spațiului, Pământul lucea ca fundul lustruit al unui ceaun. Se pregăteau, se amestecau și se agitau în ea filtre de foc.

— A mai văzut careva ceva?

— Nu, zise căpitanul. Păstrați-vă calmul. La Salle a auzit pe cineva fluierând. Ați fluierat vreo melodie, de când ați sosit pe Lună?

— Nu.

— Nu cred. N-am auzit nimic.

— O melodie cam așa, zise La Salle.

Începu să fluiere.

— E o melodie de pe Pământ, spuse unul dintre oameni. O cunosc. Am tot auzit-o acolo. Iată-i cuvintele:

Ascultară în tăcere. Picioarele li se afundau în pulbere, de parcă erau niște foarte vechi statui, pe jumătate îngropate în nisipul adunat.

— Cam așa. Nu-mi mai amintesc bine.

— Cunoșteai melodia, spuse căpitanul. Ai fluierat-o probabil fără să-ți dai seama. Ești absolut sigur că n-ai fluierat?

Neliniștiți, așteptară să-l audă vorbind. El șovăi:

— Nu, n-am fluierat; sunt sigur.

— Ai auzit-o undeva, pe Pământ. Îți umbla prin minte și aici, în tăcere, ți-ai reamintit-o. Tăcerea și singurătatea nu-s făcute pentru oameni. Atât dumneata cât și Fleury sunteți obosiți, enervați.

— N-am visat, căpitane, am auzit ceva.

— Iar eu am văzut ceva, zise Fleury.

— Reluați-vă lucrul. Și, dacă mai auziți sau vedeți ceva, închideți ochii și astupați-vă urechile. Luna nu-i o casă de odihnă pentru nevrozați.

Nimeni nu se urni.

— E cu siguranță ceva, căpitane. Să cercetăm.

— Vedeți voi ceva? Căpitanul își roti mâna. Credeți că poate trăi ceva aici?

Se uitară la marea de praf, la luminile înghețate ale Pământului căzând pe craterele depărtate, la stelele lucind ca niște nestemate pe cerul gol de aer.

— Căpitane!

— Tăcere! Ascultați, pentru numele lui Dumnezeu!

Auziră, foarte deslușit și aproape de tot, un zgomot de motor. Trecu peste capetele lor, pe deasupra rachetei.

— Un elicopter, un elicopter pe Lună. De data asta am înnebunit cu toții!

Nimic pe cer. Zgomotul se depărtă și muri.

— Nu-i cu putință. Fantome. Fantome.

— Trebuie să ne punem pe lucru, zise căpitanul. Se apropie ora. O să vedem mai târziu.

Dar nimeni nu făcu vreo mișcare.

— Trebuie să știm.

— Am o idee, zise Fleury. Am o idee. Oamenii pe care i-am văzut, deșertul pe care l-am văzut erau niște oameni și un deșert de pe Pământ. Melodia pe care La Salle a auzit-o era o melodie de pe Pământ. Poate că-i un miraj? Poate că se află în spațiu un nod și locul ăsta ține deopotrivă de Pământ și de Lună. Poate că vedem și- auzim cele ce se petrec colo sus. Spațiul se poate răsuci și lega într-un fel atât de ciudat…

— Un nod al spațiului? Absurd, absurd. O șansă la milioane. O posibilitate la miliarde. Să ne grăbim. Se apropie ora.

Pământul avea să se aprindă și să ardă. Pământul avea să-și aprindă lanternele pentru o secundă, în cinstea Lunei. Poate că în câteva ore aveau să cadă pe cerul negru niște pulberi venite de pe Pământ. Niște pulberi încă încărcate cu foc invizibil, încă pătrunse de gustul aerului, al apei, al vegetalelor, al vântului și a tot ce Luna nu va cunoaște nicicând.

Ațintiră telescopul. Declanșară detectoarele.

— Zece secunde, spuse căpitanul.

Își coborâră vizierele lustruite.

— Cinci secunde.

Mâinile se crispară. Genunchii se îndoiră nițel. Privirile înțepeniră pe oculare, pe cadrane. Degetele se fixară pe butoane.

— O secundă!

Văzură o floare de foc născându-se departe, pe cratere. Văzură înălțându-se o uriașă ciupercă de fum și de aburi. Văzură tone de praf cățărându-se pe scările cerului. Văzură un fulger și un deșert auriu.

Se aruncară pe burtă și-și îngropară fețele în nisip. O mână gigantică îi apucă și-i ridică. Se simțiră luați, târâți de un suflu îngrozitor.

Apoi fu arșița. Ochii li se umplură de lacrimi; și vedeau roșu, violet, toate culorile metalului în fuziune, iar aburii albăstrii se întindeau până la stele…

Când pacea reveni, se ridicară. Pământul era din nou întunecat. Pe cer se desenau dâre de praf. Dar racheta era răsturnată și zăcea inutilă, eșuată într-un estuar al spațiului, asemeni carcasei unui cetaceu al vidului. Adio, Pământ. Începură să alerge unii spre ceilalți.

Îl ridicară pe La Salle. Casca-i era sfărâmată.

— A murit. N-am visat. Nu suntem nebuni.

— La balcon, nu ne aflam la balcon. Eram alături de scenă.

— O bombă pe Lună, zise căpitanul. O bombă atomică pe Lună. Nu-i cu putință.

— Un nod în spațiu, spuse Fleury. Un deșert de pe Pământ.

Se uitară, prostiți, la rachetă.

— N-o să mai facem observații, zise mecanic căpitanul. N-o să mai facem nici un fel de observații. N-o să povestim niciodată nimic.

Telescopul răsturnat își ațintea ochiul gol spre Pământ.

— În cinci secunde, o altă bombă, zise căpitanul. Mai puternică. Cincizeci de kilometri mai la vest. Îndreptați telescopul cu cincizeci de kilometri spre vest. Apoi a treia. Apoi a patra. La câte douăzeci și cinci de secunde.

Pricepură și se răspândiră ca niște furnici înnebunite. Văzură jarul incandescent țâșnind de pe Pământ. În aceeași clipă simțiră Luna tremurând. Văzură, aproape de tot, bila de foc crescând peste măsură. Apoi le arseră ochii.

«Un nod în spațiu», își spuse Fleury și simți sub palme nisipul auriu al Pământului și auzi mugetul vântului dezlănțuit.

Casca i se fărâmă apoi, și se prăbușiră cu toții într-un haos de foc…

De două luni deschidea dimineața ușa și privea drumul spre răsărit, apoi spre apus, dar drumul rămânea tăcut, scuipând din când în când câte un drumeț singuratic. Șoseaua fusese neagră de vehicule și bubuitoare în primele zile ale noii ere. Pe urmă valul secase. Așa era de aproape două luni, și așa avea să fie mereu de aici înainte, o știa prea bine.

Era opt. Văzu pe cineva ivindu-se și crescând între ierburile înalte ce smălțau cimentul fisurat. Un aer de «nimic n-ajută» sau de «la ce bun?» plutea peste hainele lui murdare, peste pleoapele aproape lăsate și peste fața Iui destinsă.