Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

— Așa ceva, zise el.

Era sigur că va câștiga jocul. În definitiv, soția făcea parte din universul lui. Leonard Flinck II nu era decât un străin.

Se întoarse cu brațele încărcate de pachete albe.

— Barbara… strigă el.

Tăcere. Străbătu aleia cu pietriș.

— Barbara…

Deschise ușa. Se opri în culoar. Aruncă o privire, pe fereastra din fund, către merii bolnăvicioși, pe cale să îngălbenească.

— Barbara. Nu cumva… Scăpă pachetele. Mototoli biletele în palmă. «Leonard Flinck II nu poate să existe! Nu s-a născut aici. N-a putut s-o răpească! N-are dreptul! Dacă o fi izbutit? Dacă ar face ei doi călătoria?» Și-i închipui pe puntea vapoarelor, în lumină, în saloane somptuoase, sub soarele mușcând și aurindu-le pielea, iar oamenii spunând: Ce splendidă pereche! «Nu-i mai bine așa? se întrebă. Nu-i drept! E Barbara mea» Răcni: Barbara!

— Aici, zise ea posac.

Deschise o ușă. Aproape nemișcată, îl aștepta în fundul salonului.

— Ah, bine, zise el. Se destinse: «Totu-i în regulă. Plecăm! N-am s-o mai părăsesc o clipă și aș vrea să-l văd pe Leonard ăsta…» Barbara…

Stângace, venea spre el. Ochii nu-i mai luceau. Pletele rare păreau unsuroase. Începu să intre la bănuială. Dumnezeule, colțurile buzelor ei erau încremenite și lăsate. Avea pungi sub ochi.

— Oh! zise ea.

Avea un glas oarecare. Citi în privirea ei că-l cerceta cu aceeași mirare. Se apucă să rupă în neștire biletele și se apropie de ea până o atinse, apoi, îmbrățișând-o fără plăcere, știu că era schimbată într-un fel ce nu putea fi precizat, că era alta.

Serbarea era în toi. Întreg orașul nu mai părea decât o uriașă mașină de dansat, de strigat, arzând cu o mie de focuri roșii și reci, în vreme ce ochi scânteietori, țâșnind fără veste din piețe, se deschideau și explodau pe cerul negru.

«Frumoase-s rachetele ce luminează-n noapte!»

«Se cațără pe propriile lor piscuri și se plecă să privească. Parc-ar fi niște doamne, dansând cu privirile, în Ioc de a dansa cu ochii, cu brațele și inimile.»

— Poetul ăsta știa, gândi Clara. Cunoștea frumusețea rachetelor. Și nu le-a cunoscut decât în timp de război.

Apollinaire era un nume prețios și magic, pe care-l așezase într-un ungher al minții și pe care-l dezgropa, din când în când, cu multă plăcere. Nu citea niciodată poezii. Dar descoperise versurile astea, din întâmplare, răsfoind o carte. Versurile o izbiseră, și urcau acum în ea ca o boare înmiresmată.

Dansa. Se silea să se rotească în ritmul rachetelor. Își închipui pentru o clipă că era o rachetă, iar cavalerul ei doar capătul de carton negru și ars, care urma să cadă spre Pământ, pe când scânteile aveau să-și urmeze drumul spre stele.

Șuierând sau tăcute, rachetele suiau, asemeni unor păsări sau unor săgeți, sulițe de foc, confetti de jar, vârtejuri de diamant, furtuni de rubin, fluierau leneșe sau furioase, ca niște tauri de lavă scăpați într-o arenă pustie și întunecată. Focurile bengale pătau cu roșu fațadele. Fragmentele de mică din caldarâmul uscat scăpărau în râuri de diamante, încingând orașul cu nenumărate podoabe, iar acordurile false ale orchestrelor se amestecau și, mare sonoră și frenetică, veneau să izbească pereții albi ai caselor și prundișul pustiu al străzilor.

Era plăcut. Nici prea cald, nici prea frig. Blândă adiere a nopții mângâia obrajii, frunțile, mâinile calde și umede.

— Am obosit, spuse ea.

Încetară să danseze. Ritmul sacadat al muzicii deveni absurd. Ochii căscați și goi, pleoapele lăsate ale oamenilor care dormeau, dormeau dansând, deveniră absurde și de neînțeles. Pe furiș se strecurară printre perechi, printr-o pădure de priviri moarte și strălucitoare. Ajunseră la zona de pace relativă ce dăinuia în lumina obișnuită și potolită a felinarelor, de jur-împrejurul pieții. Își scoase pantofii cu tocuri înalte și-și puse tălpile goale pe marginea rece a trotuarului.

Lumea părea de gheață. Era straniu să simți cum stele de frig ți se urcă de-a lungul nervilor. Își ridică fruntea și privi rachetele. Se cățărau libere, pe traiectorii țepene, ca niște șine de cale ferată. Una dintre ele ajunse mai sus decât toate celelalte. Era un vârtej, o ploaie. Se metamorfoză și crescu într-o floare, al cărei lujer se stinse; țăndări de foc țâșniră din nou și luminară noi drumuri necunoscute.

Racheta se îmbucătățea, descreștea, se scufunda în noapte ușurându-se, scuipând întruna, gonind către o țintă nici de ea cunoscută și ple-cându-se în zbor încă înainte de a o fi întrezărit. O țintă necunoscută?

Clara oftă. Se întoarse către tânărul care dansase cu ea. O privea fără s-o înțeleagă. Își vârî mâna în buzunar și scoase un pachet de țigări.

— Nu, zise Clara.

Racheta se încingea. Se afla chiar deasupra lor. Întunecându-se. Îmbătrânind.

Clara își lăsă capul pe spate pentru a urmări cu privirea racheta ce se prăbușea, și-și auzi vertebrele trosnind ușor. Lunecă și se prinse de stâlpul felinarului. Își zise repede: «Aș vrea să fiu o rachetă». Iar atingerea rece a pavajului sub tălpi părea mângâierea aspră a nopții atingând stelele. Rachetele erau niște ochi. Dar nu se uitau niciodată spre Pământ. Dacă se plecau peste oraș și peste orchestre, peste focuri, lampioane și dansatori mureau, se topeau. Era un semn.

«Suntem cam ca rachetele, își spuse. Un veșnic compromis. Cădem fără încetare și fără sfârșit. Iar amintirile noastre sunt regrete. Nu pot spera să gândesc sau să privesc cu altceva decât cu ochii și creierul meu de douăzeci de ani la tot ce văd sau gândesc.»

Și până și asta n-avea nici o noimă. Mâine va fi uitat toate cuvintele. Gândea așa acum, pentru că băuse un pahar de porto și dansase ore și ore, iar stele de frig suiau din caldarâm de-a lungul nervilor ei întinși și vibrând. Probabil că mii de oameni gândeau exact la fel, în termeni mai mult sau mai puțin cețoși, și se exprimau cu ajutorul unor imagini mai mult sau mai puțin frumoase. Dar era fericită că gândea și ea așa. Iar faptul că mintea a mii de oameni, în afara ei, putea cunoaște deodată aceeași străfulgerare n-o stânjenea.

Sucea și răsucea în minte gândul ăsta, îl prelucra, îl ascuțea, îl critica, îl făcea să cânte. Nu era în stare de mai multă adâncime sau originalitate, dar, știind asta, jocul i se părea pasionant.

Părea o pânză de gânduri, o urzeală pe care se încrucișau, goneau, se întorceau, se opreau, defilau o mie de suveici multicolore. Iar desenul era caraghios de simplu și niciodată terminat.

Ochii-i străluceau. I se învârti capul. Pe străzi lampioanele desenau linii șovăitoare, în care toate luminile se amestecau. Deschise gura, dar nu spuse nimic. Ceea ce ar fi vrut să spună era prea îndepărtat sau prea subtil pentru a se pierde în noaptea legănată de muzică proastă, și se temu ca o mie de guri să nu se deschidă, toate o dată, pentru a lăsa să le scape aceleași cuvinte. Ca să vorbească ar fi avut nevoie de o tăcere adâncă și neobișnuită, și chiar atunci cuvintele ar fi părut ciudate, de neînțeles, și ar fi tăcut. Nervii-i cunoșteau cuvintele pe care buzele ei nu le știau. Eva vorba în ele de singurătate și de îndepărtare. Era în ele admirația călătorului care a străbătut un milion de leghe și pătrunde într-o țară nouă. Asta nu mai ținea de porto, nici de dans. Era altceva.

Scoase un strigăt. Un hohot de plâns. Un geamăt.