Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

— Crezi într-adevăr câ-i nevoie de declarații?

— Nu știu. Îmi plac cuvintele astea. Vor să spună că suntem liberi. Că, după atâta amar de vreme, putem deveni noi înșine.

O porniră către racheta și domul lui Cartier.

— Cum se face că n-a venit să ne întâmpine? Ar trebui să sară în sus de bucurie, după toți anii lui de singurătate.

— Nu știe cine suntem.

— Săracul de el. Dar ești sigur că mai trăiește? N-aud nimic.

— Copiii zic că da. Sunt cu mult mai înzestrați decât noi.

— E, totuși, ciudat. Nu aud nimic.

— Poate că doarme. Să-l trezim din somn. Hei, gândiți-vă cu toții la Cartier.

Copiii ridicau nori de nisip, adunau cristale mari și strălucitoare. Se așezară pe nisip, în cerc, iar frunțile li se încrețiră din pricina efortului.

— Cartier. Cartier. A durat mult, dar am venit. 0 să clădim un palat pentru tine, Cartier. Și ai să ai un loc în legenda lui Marte. Ai fost primul dintre noi.

Își apăsa palmele peste urechi și degetele pe frunte.

— N-aud nimic. Nu vreau să aud nimic.

Auzi câteva ciocănituri în peretele domului. Plângea ca un copil care n-a crescut mare pentru că nu întâlnise niciodată adulții rasei lui.

— Au să mă ducă iar pe Pământ.

Mirat, ridică fruntea.

— N-aud nimic.

Se ridică și întredeschise poarta.

— Trebuie să mă duc spre ei și să-i întâmpin. Sunt oameni. Ei mi-au îngăduit să stau în tăcere aici, vreme de treizeci de ani, și să fiu fericit, în felul meu. Se cuvine să-i învăț cum se poate rezista pe Marte. Că nu trebuie să ieși în prima jumătate a zilei din pricina furtunilor și cum poți să nu te pierzi reperând orientarea cristalelor și că trebuie să ie ferești de scobitura mișcătoare a dunelor. Poate că nu sunt destul de mulți pentru a-mi umple creierul cu gândurile, cu imaginile, cu larma lor. Cum or fi arătând?

Împinse poarta domului. Cizmele-i scârțâiră pe nisip. Înaintă, puțin orbit de lumina soarelui mărunt, refractată de un milion de ori de pulberea de sticlă ce acoperă câmpiile de pe Marte.

— NU AUD NIMIC. MĂ SIMT ATÂT DE OBOSIT.

Neânțelegând, clipind des, se uită la oamenii care-l priveau țintă, zâmbind, fără să scoată o vorbă. Ochii le străluceau de bucurie.

— Cartier! Cartier, așteptarea ta a luat sfârșit. Nu știi cât de fericiți suntem că te vedem.

Îi privea uluit.

— De ce muțenia asta?

Își trecu palma peste frunte.

— Nu pare de loc bucuros că ne vede.

— Emoția.

— Nu-s atât de sigur.

Tăcere. Cartier făcu un pas șovăitor spre oamenii de pe Pământ. Cizmele lui uzate scârțâiau pe nisip ca un arcuș pe o coardă destinsă.

— Nici un zgomot. Nici o dezordine. Dar de ce nu spun o vorbă? De ce nu gândesc?

Își ridicară mâna dreaptă pentru a-l primi pe Cartier. Buzele lor nemișcate zâmbeau atât de prietenos.

— Nu știe cine suntem. Poate ar trebui să-i explicăm.

— Prin cuvinte?

— Nu ne ascultă gândurile.

Cartier încremeni. Mai erau încă atât de departe de el, tocmai la capătul unei imense câmpii pe care nici un cuvânt, nici un gând nu aveau s-o mai străbată vreodată.

— S-au așezat într-un semicerc, într-o faleză primitoare și buzele lor de marmură zâmbesc. Cred că tăcerii lor i-aș prefera larma.

— Cartier, Cartier, ascultă-mă, zise unul dintre cei sosiți de pe Pământ. Suntem ca tine. Îți semănăm. Dar n-am știut. A trebuit să pleci pentru ca să aflăm ce-i cu noi. Întocmai ca tine, nu mai puteam trăi pe Pământ. Și Pământul ne-a dat lumea asta îndepărtată, cu care n-avea ce face, pentru a crea aici o nouă civilizație, o civilizație de Telepați. N-ai să mai fii niciodată singur, Cartier. Deschide-ți mintea, ascultă-ne gândurile…

«În sfârșit,» își spunea Cartier. Buzele-i fremătau și mintea lui căuta prin beznă și tăcere. «Nu-i aud? Nu pot nici sâ-i aud, nici să le vorbesc.» Se dădu cu un pas îndărăt și-i văzu așteptând. «Nu pot»! Văzu mirarea zugrăvindu-li-se pe fețe, apoi ghici teama ce se năștea în gândurile lor, pe care nu putea, pe care nu va mai putea niciodată să le citească. «Treizeci de ani de tăcere și de singurătate, și iată-mă surd, surd și mut.» Și se gândi la ploaie, la încântătoarea, înviorătoarea și pașnica ploaie de timp care-l izolase, picătură cu picătură, brodând, secundă după secundă, o perdea minuțioasă, definitivă și opacă.

De astă dată ne aventurasem cu puțin dincolo de munții trandafirii ai Tulei, oaza de cristal, și cutreierasem zile întregi printre nenumărate dune. Cerul marțian era tot atât de limpede, egal cu el însuși, de un albastru foarte închis, bătând câte o dată în cenușiu, cu minunate eflorescențe trandafirii la răsăritul și apusul soarelui.

Tractoarele ne mulțumeau pe deplin. Ne aventuram în regiuni încă puțin explorate, cel puțin de pe uscat, și eram cât de cât siguri că suntem cei dintâi care depășeau locurile astea pustii. Cei dintâi oameni, barem, pentru că, mai mult sau mai puțin conștient, căutam urma unei vechi civilizații. Pământul nu s-a împăcat niciodată cu gândul că Marte nu e numai o lume moartă, ci și o lume dintotdeauna pustie. El a tras multă vreme nădejdea că vom descoperi rămășițele unor imperii defuncte și, poate, câțiva urmași decăzuți ai miticilor stăpâni ai planetei roșii. Prea multe povești au circulat pe seama lui Marte pentru ca zece ani de explorare științifică și, din acest punct de vedere, lipsită de roade, să poată spulbera toate legendele.

Dar nici Ferrier, nici La Salle, nici eu nu prea credeam în posibilitatea unei astfel de fantastice întâlniri. Eram oameni în toată firea și întrucâtva obosiți, și părăsisem cu ani în urmă Pământul pentru a scăpa de vântul de nebunie care ne mătura atunci planeta natală. Era un lucru de care nu ne plăcea să vorbim, că ne făcea rău. Ne spuneam uneori că faptul se datora nemărginitei singurătăți a unei specii care abia devenise conștientă de ea însăși, care înfrunta Universul, dorea să capete un răspuns, fie el și ucigător, la propria-i sfidare. Dar spațiul rămânea mut și planetele pustii.

Coboram așadar spre Sud, în direcția ecuatorului marțian. Hărțile mai erau imprecise la acea epocă și eram însărcinați să facem unele releveuri geologice care nu pot fi efectuate din avion. În calitate de psiholog eram destul de puțin calificat pentru o asemenea misiune, dar mă pricepeam să conduc un tractor și să mă servesc de instrumente, și oamenii erau rari pe Marte.

Ce-i mai neplăcut, zi de zi, e monotonia. Pe Pământ, confortabil instalați la birourile lor, unii oameni scriu despre noi lucruri care-i fac pe mii de cititori să verse lacrimi de compătimire, vorbesc de eroismul nostru și de aventura care ne pândește la fiecare pas, de splendorile mereu reînnoite ale lumilor necunoscute. N-am întâlnit niciodată așa ceva. Cunoaștem primejdia, dar ea nu se ivește dintre dune: e primejdia vicleană a unei scurgeri în aparatul de respirat sau a unei pene simultane a tractoarelor și a aparatelor de radio. Cea a plictiselii, mai ales. Marte-i o lume pustie. Orizonturile sunt aici scurte și mărginite. Și există priveliști mai entuziasmante decât cea a unui imens șes de nisip cenușiu, presărat cu licheni. Peisajul nu-i îngrozitor în sine. Dar ceea ce trăiești cu o acuitate sfâșietoare e conștiința miilor de kilometri asemănători care se întind în jurul tău, pe care nu-i vezi și care se desfășoară puțin câte puțin sub roțile mașinii, în vreme ce rămâi nemișcat. E aproape ca și cum ai fi sigur să găsești, în mâine, replica exactă a lui azi.