Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

— Te-ar putea ajuta? întrebă vocea. Glasul mi-e oare atât de deformat? Ochii și părul meu au vreo importanță?

— Ești atât de departe, zise el cățărându-se pe o stâncă înnegrită, sigur că nu se înșală. Țin de altă lume.

— Încearcă să nu rămâi acolo, zise vocea.

Vorbiră astfel, în vreme ce înainta. Și-și închipuia oamenii cu căști la urechi ascultându-i sunetul infim al glasului, urmărind pe ecranele lor măruntul punct întunecat pe care-l închipuia în jungla asta de foc. Și devenise o făptură de pe o altă planetă vorbind cu o făptură de pe Pământ, iar oamenii se mirau ca-l pot înțelege și că mintea-i era atât de apropiată de mintea lor, lucru pe care nu-l știuseră niciodată, nici nu îndrăzniseră să-l viseze, pe care nu și-l închipuise niciodată când privea luminile cerului scăldate în noapte. Înainta într-o ceață purpurie și palpitând, semănând cu o mare de sânge, prea fluid și prea ușor pentru a umple vinele unei făpturi însuflețite, în vreme ce oamenii se târau ca niște viermi la suprafața înghețată a unei lumi întunecate.

— Sosesc, strigă el spre ceea ce-l aștepta în inima fructului de foc căzut pe pământ, în sânul sâmburelui tare și clocotitor al atomilor dezlănțuiți.

— Alo, sfârâi vocea. Cu cine vorbești?

Vincent se opri. Se sprijini în băț și închise ochii. Dar lumina-i asalta pleoapele, desena pe retinele lui împletitura venelor mărunte.

— Alo, zise el. Vorbeam cu cineva.

— Nu zău! zise vocea cu ironie.

— Vorbeam cu mine însumi, zise Vincent, după o clipă. Apoi: Crezi că e cineva acolo, înăuntru?

— Ce înțelegi prin acolo?

Fără îndoială, gândi Vincent, oamenii se plecau pe cadranele lor și urmăreau acele tremurătoare ale înregistratoarelor desenând pe suluri de hârtie cadrilată pânze de păianjen ce prindeau timpul în capcană, curbele șovăitoare ale vieții lui. Atâta oxigen. Temperatura atât. Nisipul se topește, plumbul se evaporă, aerul e încărcat cu oțel pulverizat.

— Nu știu, zise Vincent. Nu știu. Cineva venit de acolo, din cer, din spațiu, de oriunde vrei.

Voia să spună cineva mai bun decât noi, mai înțelept, cineva pe care l-am așteptat în toți anii ăștia, în toate nopțile, cu ochii întorși spre stelele treze atunci când totul dormea pe Pământ, cineva încărcat cu distanță și timp, cineva înghețat și fierbinte, dar vocea de gâză care-i cânta în cască nu putea ști, așa că tăcu. Începu să-l cuprindă spaima. Poate că nu era nimeni acolo, în fața lui, în vârtejul atât de încins, încât deșertul pe care-l străbătea nu era, pe lângă el, decât o întindere înghețată? Poate că gestul lui nu va sluji la nimic? Poate că va fi zvârlit îndărăt, printre oameni, exilat dintr-un regat de foc, fără cea mai mică certitudine și cu ochii prea arși pentru a mai prinde lumina stelelor înșelătoare.

— Vorbește-mi, i se adresă vocii. Spune ceva.

Vocea nu era decât o șoaptă, o firavă șuviță de cuvinte curgând printre faleze de larmă și plăji de tăcere, o ploaie diafană, o umbră răcoroasă. Vorbea de oameni pe care el nu-i cunoștea și le amănunțea greșelile și însușirile, îi pomenea de noi născuți și de morți și cum trăiseră, imita vorbirea copiilor și gângăveala gurilor știrbe, descria orașe încremenite în lenea verii trecute.

Vincent grăbi pasul. Se îndrepta spre centrul strălucitor al craterului, cuib de stele, ceva de felul soarelui adunat pe fundul mării.

— Mulțumesc, îi zise vocii. Mulțumesc.

Vocea era o vibrație senină, un scârțâit liniștit de felul cântecului unei lumi depărtate, ceea ce în toți anii și-n toate nopțile așteptase din partea stelelor netulburate. Era un tremur firav în fundul unei căști, și atingerea focului îl putea nimici. Vincent înțelese deodată de ce și pentru cine trebuia să ajungă în inima focului și să reușească. Curios, nu pentru oamenii care-l trimiseseră și care nu știau nici ei ce aveau de salvat, ci pentru acest cântec de gâză.

O voce omenească.

Vârâtă cu el în costumul de protecție, cercetând cu ochii lui solul de jar, sondând cu bățul lui adâncimea pâraielor de lavă.

Dansând în jurul lui, precedându-l, călăuzindu-l pe străzile orașelor pe care focul avea să le lingă mâine, locuind sub pielea lui de amiant și, totuși, deosebită de el.

— Eu sunt eu, zise Vincent, și ești aici, ținându-mă de mână.

— Sunt acolo, zise vocea. N-ai de ce să te temi.

Și, fără veste, slăbi, descrescu și muri.

— Alo, strigă Vincent.

Nici un ecou.

Căldura-i distrusese poate antena, sau poate că pătrunsese pe un alt tărâm, inaccesibil undelor omenești, populat de șuierături, de trosnete, de lungi șoapte și de strigăte lugubre. «M-am născut pe o stea, își zise Vincent. Sunt locuitorul unei stele, nemișcat, mut, orb, și-mi închipui, dincolo de o întindere a spațiului aproape de neconceput, departe mult în urma mea sau mai sus de mine, pe o măruntă planetă rece, niște făpturi care gândesc și caută să-și înalțe privirile către cerul în care trăiesc și către steaua mea, și care de-a lungul anilor și de-a lungul nopților așteaptă un semn, un mesaj șușotit, o bătaie de pleoape, o tainică scăpărare. Și nu pot face nimic. Sunt singur. Am închis cercul, mi-am încheiat ciclul.»

În clipa aceea se afla poate în același timp la cele două extremități ale unei punți fragile și mult întinse, aruncată peste vid, așteptând și trăgând cu urechea și privind de la cele două capete ale podului invizibil, șovăind să pornească pe trecerea la fel de îngustă ca ascuțișul unui topor.

«Nu mi se mai poate întâmpla nimic», își spuse.

Apoi îi zări, în vreme ce luneca și se împleticea pe suprafața, netedă ca o oglindă, a stâncilor topite și a nebuloaselor întărite. Trecuse puntea. Șuvoaie de lumină năvăliră în el prin porțile căscate ale ochilor. Vru să-și ducă mănușa la față, dar era prea târziu pentru a fugi sau a se ascunde. Erau acolo; trei flăcări de luminare în sânul unei mari întunecimi; trei răsfrângeri de lumină pe pereții unei pivnițe, spumă a stelelor, vlăstare ale vidului. Socoti că orbise. Nu le mai deslușea decât formele jucăușe. Nervii-i reacționară apoi. Știu că-i vorbesc. Limbi de lumină le erau buzele, cuvintele vibrații rapide ca bătaia de aripi a unei albine, răsuflarea le era alcătuită din vârtejuri. Nervii-i fremătară și se încrucișară. Îi auzi cu ochii.

Vorbeau.

Glasurile le vibrau ca oțelul încins la alb, tunau ca un vulcan, pârâiau ca niște curmeie de viță uscată arzând într-o vatră de cărămidă roșie.

Nu veneau nici de pe Mercur, nici de pe Venus, nici de pe deșerturile lui Marte, nici de pe întinderile tulburi ale lui Uranus, care seamănă cu o mare minge de bumbac rostogolindu-se pe cer, nici de pe Saturn, încins cu inelul Iui, de teamă să nu-și piardă cețurile,nici de pe Neptun pe care gerul îngheață până la Timp, nici chiar de pe Pluton, care-i o veșnică noapte de iarnă. Nu veneau de pe o altă stea, nici din altă galaxie.

Veneau din Soare, spuseră.

Coborâseră spre pământurile reci pentru a ști dacă niște ființe puteau locui asemenea lumi vitregite. Scrutaseră îndelung noaptea spațiului, apoi își făcuseră vânt.

Erau fericiți că nu veniseră degeaba.

Îi spuseră cum era soarele și cum veniseră cu aripile lor țesute din raze, zumzăind de fotoni. Îi arătară minunile focului, vârtejurile opace ale norilor de hidrogen aprins, întunecata splendoare a lacurilor negre ale soarelui, exploziile, dansul nebun al electronilor, serbările și corăbiile cu pânze incandescente lunecând pe lacurile de lavă, prefacerea meteoriților veniți din fundul cerului, micșorându-se, rotunjindu-se într-o formă din ce în ce mai desăvârșită și într-o clipă dizolvată, pe măsură ce se apropiau de soare. Văzu căile luminii ce goneau de la o stea la alta, rătăcindu-se pe lumile moarte, legând galaxiile între ele. Îi spuseră că se deosebeau cu toții, că aveau fiecare o culoare personală și strălucitoare, dar că toți împreună erau albi și că preferau lumina.