Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

După-amiaza luă sfârșit. Incendiul însă nu se stinse. Nu mai rămăsese nici un capăt de lemn care să poată arde, dar dealul era la fel de scăpărător ca un uriaș morman de jar învăluit în aburi. Ceea ce căzuse săpase un crater ce părea plin de lavă în clocot. Ca niște stâlpi înfipți în pământ și cufundându-se treptat sub permanentul șoc al tonelor de apă, rămășițele înnegrite ale marilor copaci zăceau la limita dintre pământ și foc.

— Temperatura nu scade, zise Baldini.

Fața-i era crispată. Stătea chiar la marginea craterului și din două în două minute se dădea îndărăt, ca să respire un aer mai răcoros. Dar abia dacă transpira. Pielea obrazului îi rămânea proaspătă și palidă.

— Nu pricep, zise Baldini.

Apoi auziră un tunet. Căldura ajunse de neîndurat. În spatele lui Vincent și Baldini, dintr-un ținut răcoros și umed, de la un pol depărtat de acele tropice, oamenii începură să strige. Pământul uscat le tremură sub picioare. Vincent și doi pompieri săriră îndărăt.

— Stați, răcni Baldini, nu pricep.

O protoplasmă de foc țâșni din sâmburele strălucitor. Apa încetă să mai curgă din tulumbe.

Apoi, solul se prăbuși. Focul năvăli asupra lor, recuceri formele negre ale copacilor arși, clipoci pe pământ într-o maree de soare. Nisipul începu să se topească lângă ei, explodând și pârâind.

— Baldini. Fugi!

— Nu pricep, zise liniștit Baldini.

Treptat, pas cu pas, se trăgea îndărăt. Apoi se întoarse și strigă câteva cuvinte pe care nimeni nu le înțelese. Nisipul se vaporiză în văzduh, Baldini urcă grăbit talazul. Începu să alerge. Cu spatele la foc, alerga pe cât de repede îl duceau picioarele neîndemânatice.

— Puneți-vă la adăpost, repede.

Pompierii își părăsiră tulumbele și se răspândiră care încotro. Vincent îl ajunse din urmă pe Baldini și-l opri, apucându-l de braț. Simți, prin stofa subțire, un tremur neliniștitor. Nu era nici oboseală, nici teamă, ci — Vincent înțelese atunci când degetele începură să-i tremure și lui — un fel de ațâțare neliniștită, de vibrație ireductibilă, a oaselor și nervilor. Era tremurul pe care-l încerci când privești într-una stelele, când privești chipul fără mască al spațiului și ghicești contururile date cu cerneală ale norilor stelari.

— Puneți-vă la adăpost, zise Baldini.

Și Vincent știu că Baldini dorise să știe în asemenea măsură, încât pășise în foc pentru a cunoaște, într-o ultimă miime de secundă, ceea ce căzuse din spațiu. «Dar n-ar fi folosit la nimic, își spuse Vincent, alergând și târându-l cu el pe savant. Nu poți cunoaște nimic într-o miime de secundă, nici chiar într-o mie de ani; nici propriile tale vise. Nimic nu se cuvine cunoscut în sine, nici o cunoștință nu se cuvine păstrată pentru sine. Visul stins al unor asemenea cunoștințe se află doar în străfundul creierilor, legitimând singurătatea.»

Solul se prăbuși. Vincent căzu cu fața în jos și-l trase cu el și pe Baldini. Sub palmele lui pământul ardea. Cineva striga. Gâfâi. În stânga lui se aprinse un smoc de iarbă.

O țâșnitură de apă înghețată îi izbi spatele și ceafa. Se ridică șiroind, îl zgâlțâi pe Baldini și-l împinse înainte. De parcă ar fi alergat, se cațără repede pe un perete aproape vertical. Urmă să pășească multă vreme printre oameni. Apoi simți că i se scoate carapacea de cenușă coagulată, o simți lunecând pe el și părăsindu-l, și i se făcu frig.

«Sunt un străin, își spuse Vincent sub cortul cu oxigen, privind țintă spre transparența vătuită a acoperișului de plastic. Sunt un străin și, prin urmare, singurul de pe planeta asta care-mi seamănă. Respir un foc ușor. La drept vorbind, alcătuim cu toții o ciudată colecție de străini. Și iată că un supra-străin vine să ne bată la poartă. Nu poate respira decât un foc greu. Nu mi-e nici mai străin, nici mai puțin străin decât primul om venit. Poate că nu-i mai viu decât el, sau tot atât de mort. Dar nu-l pot înțelege. Nu mi-l pot măcar închipui. Nu pot ști dacă barem e viu, dacă gândește, dacă mă poate imagina. Nu pot ști toate astea nici dacă-i vorba de primul om venit. S-ar putea ca oamenii să n-aibă nici o existență reală. S-ar putea să nu fie decât niște pietre lucrate. Le sunt prea străin ca să pot hotărî. Dar le pot împrumuta viață, idei, acțiuni, somn și vise. Îmi pot închipui că au văzut Parisul, Londra sau Roma și, la drept vorbind, îmi închipui că le-au văzut așa cum le-am văzut eu; știu că-i o greșeală, dar îmi pot îngădui s-o săvârșesc. Locuim în lumi diferite, dar apropiate. În privința a ceea ce avem pe dinăuntru suntem într-adevăr străini, dar pe dinafară semănăm destul de bine.

Pentru ce arde acolo nu pot face totuși nimic. N-am văzut spațiul așa cum l-a văzut, nici aceleași stele; noaptea n-are aceeași culoare pentru noi. N-avem aceeași cifră pentru cifre. Suntem străini, nu pentru că âm fi diferiți, ci pentru că locuim spații diferite. Nu pot să mă fi născut în inima unei stele, să fi trăit pe o lume de gheață, să fi rătăcit un milion de ani prin nimic, să mă fi agățat de coasta unui crater de pe Lună sau să fi fost purtat, sub gingașa înfățișare a unui spor, de către vântul șuierător de pe Marte.

De atâta vreme am știut că sunt un străin și mă întindeam noaptea pe un acoperiș pentru a privi stelele și pentru a-mi spune că țara mea se află acolo, inaccesibilă, că e țara mea tocmai pentru că-i inaccesibilă. Și acum, când a început să cadă pe Pământ, când a străbătut spațiul, uite că distanța rămâne aceeași și speranța n-are leac.»

«Nu pricep, își spunea Baldini sub albeața lăptoasă a cortului cu oxigen. Nu pricep.» Timpul era un mozaic de clipe și crezuse că-i citește sensul general, crezuse că descifrează tainica scriitură a stelelor, dar o nouă cheie căzută din cer făcuse să se dărâme casa abia ridicată, în chiar clipa când pătrundea în ea. Și timpul nu mai era din nou decât o serie de secunde prinse-n ace, de litere izbite unele de altele și care se citeau într-un fel aici și altfel dincolo.

Vincent clipi. Respiră adine și-și mișcă degetele. Purta niște haine uscate, dar prea largi. I se părea că-i un copil scăpat de la înec și vârât în pat fără a fi fost certat.

Sări din pat și ieși din cort. Era aproape noapte, dar focul încrustat pe dealuri lumina cerul. Craterul se mărise tare mult. Focul palpita învârtejindu-se în sânul unui vast ceaun de nisip clocotitor și sticlă închegată. Un elicopter zumzăia ca o gâză halucinată de o lampă. Șiruri de camioane tunau pe drumurile din preajmă.

— Sunt fericit să văd că vă simțiți mai bine, zise bărbatul în haine de culoare deschisă.

Fața i se scobise. O umbră neagră-i înconjura bărbia și obrajii.

— Cum stăm? întrebă Vincent. Domnule?…

— Ferrier. Mă numesc Ferrier. Nu știm nimic. Nici Baldini. Am pus să-l trezească. Nu ne-a putut spune nimic. Mai nimic.

— Craterul se mărește, așa-i?

— Întocmai. L-am inundat cu apă, l-am stropit cu zăpadă carbonică, am dezlănțuit asupră-i suflul unei explozii. Dar crește. Prea repede. Dacă se dezvoltă în ritmul ăsta, după-masă înghite orașul.

— Nu izbutiți să-l stingeți?

Mâinile lui Ferrier se strânseră și se desfăcură.

— Am încercat totul. Putem stinge stelele?

«O cenușă rău stinsă, care a străbătut vidul, își spuse Vincent. Sau un spor de foc, care a purtat prin spațiu propria și strania viață a flăcărilor. O zgură străină, scăpată din nebăgare de seamă de la cine știe ce cazan al vidului și care riscă să ne distrugă. Să fie chiar din nebăgare de seamă?