Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

Își aminti de niște vise vechi. Copil fiind, își jurase să construiască mai târziu un uriaș telescop și să cerceteze toate stelele și să numere toate planetele. Nu era o curiozitate de ordin științific. Ci doar nevoia de ceva îndepărtat și altfel și, într-un fel, indefinisabil, neclintit și vechi. Iar mai târziu visase să construiască și să conducă rachete, dar rachete tăcute, ușoare, negre și rapide. Numai vise.

Drumul era aglomerat de mașini rău garate, de biciclete, de oameni care nu știau ce așteaptă și se mișcau anevoie în umezeala nopții. Nu-și găsiseră somnul dincolo de ferestrele lor închise din pricina căldurii și a muștelor și primiseră incendiul ca pe un fel de salvare, iar lumina de pe deal ca pe o poartă dând către activitatea liniștitoare de peste zi.

Un radio cu tranzistori fredona o melodie demodată. Circulau burdufe cu vin călduț.

Vincent își croi drum prin grămada de oameni și aparate. Larma glasurilor nu-l stânjenea. Se uita țintă la foc. Copacii înalți, ce mărgineau pădurea, se scrumiseră aproape cu totul. Uriașele grămezi de jar ale trunchiurilor mai erau roșii, dar adevăratul incendiu se afundase în desișul crângului. Pădurea era un fel de fruct, al cărui sâmbure strălucea printr-o carne cenușie, roșie și străvezie. Vincent ajunse chiar la marginea focului. Căldura era aproape insuportabilă, dar avea ceva fascinant în încremenirea ei apăsătoare. Îți strângea pielea din toate părțile, ca un val de nisip invizibil blocând mușchii, oprind orice mișcare, chemând și hipnotizând privirile.

Îl dureau ochii de atâta căldură. Nu putea vedea nimic în afara focarului scăpărător și a liniilor de foc ale crengilor mistuite într-o clipită.

Se răsuci pe călcâie. Pompierii, spectatorii și câinii, mașinile, gesturile și vorbele păreau prinse-n capcana luminii. Apoi auzi sirena. Urla ciudat în pașnicul vacarm al focului. Farurile mașinii croiau stranii tunele de lumină în laturea întunecată, prăfuită și îndepărtată a drumului. Era o mașină străină. Până atunci focul fusese un fel de adunare de familie, de petrecere improvizată între vecini. Și deveni, dintr-o dată, o treabă serioasă și importantă.

Mașina năvăli pe drumul de pământ. Printr-o minune nu atinse pe nimeni și nimeni nu protestă, din oboseală. Se opri scrâșnind lung din cauciucuri, frânele gemură, portierele pocniră ca niște gonguri pleznite și o voce rosti mecanic și fără încetare, într-un difuzor: «Degajați pădurea. Degajați pădurea», de parcă ar fi fost chiar sunetul plămânilor mașinii, care aspira și expira.

Era o mașină neagră, cu o antenă lungă de care spânzura, tocmai la capăt, o flamură murdară. Strălucea cumva neliniștitor. Coborâseră din ea doi bărbați. Cel mai în vârstă purta un costum întunecat și prea strâmt. Celălalt, niște haine de culoare deschisă. Emana din el ceva aspru și hotărât. Din punct de vedere profesional.

— Cine conduce operațiile aici? întrebă bărbatul în haine de culoare deschisă.

Avea un glas uscat.

— Primarul, bănuiesc, zise încetișor Vincent.

Studia cămașa curată, cravata nouă, obrajii bine rași și ochii reci ai celuilalt. Își vârî mâinile în buzunare și începu să se legene pe călcâie.

— Ești pompier?

— Nu, zise Vincent. Sunt tăietor de lemne. Și numai vara. Locuiesc acolo. Făcu un gest vag. Am venit să văd dacă-i nevoie de mine… Aș… aș vrea să știu ce a căzut din cer.

— Mai târziu, zise bărbatul în haine de culoare deschisă. Mai târziu. Ne poți conduce?

N-avea unde să-i conducă. Se aflau aproape în buza pădurii. Fragile, ierburile și frunzele înnegrite le trosneau sub picioare. Făcură câțiva pași. Bătrânul rămăsese puțin în urmă, uitându-se, ca în extaz, la foc.

— N-au fost răniți? întrebă bărbatul în haine de culoare deschisă.

— Pe câte știu, nu, zise Vincent.

«Ce altceva poate face, gândi el, decât am făcut și noi? De ce a venit, din odaia lui îndepărtată, într-un oraș îndepărtat? De ce a fost trezit pe nepusă masă de o sonerie pe când încerca să adoarmă sau să viseze, știind că somnul ăsta furtunos nu-i va aduce decât coș-mare? O fi atât de important? O fi ceva ce nu știu, ce nu știe nimeni în afara lui și care-i explică tonul, mersul, haina, mașina? N-are importanță!», își spuse, în cele din urmă.

— A căzut ceva din cer, zise bătrânul. Glasu-i părea aproape stins. Ochii nu i se dezlipeau de foc și degetele i se crispau nervos peste nasturii hainei. Așa-i? Povestește-mi cum a fost.

În tonul istovit al glasului era un fel de rugăminte. Vorbea încet și deslușit și, după fiecare cuvânt, părea că nu va mai putea rosti un altul. Avea vocea cu care se vorbește prin somn.

— Am fost de față, dar nu știu nimic, zise Vincent. Se simți istovit. Așa ceva nu se poate povesti, nici măcar ține minte.

— Nu era o rachetă, zise încetișor bătrânul. Cel puțin nu una de-a noastră. Dacă era de-a noastră, aș fi știut. Sau poate că a venit de la ceilalți? Au făcut mari progrese, în ultima vreme.

— Fii atent ce spui, Baldini, zise bărbatul cu haine de culoare deschisă. Aici nu suntem siguri de nimeni.

«Niște savanți, își spuse Vincent, savanți care lucrează sub protecția unei armate, în laboratoare ferecate, pe după două șiruri de sârme ghimpate. Și, dacă se uită pe fereastră, nu văd decât lungi spații cimentate și oameni cu arme grele și strălucitoare.»

— În câtă vreme se crapă de ziuă? întrebă bărbatul cu haine de culoare deschisă.

Vincent cercetă cerul:

— Cam într-o oră.

— Presupun că până atunci nu putem face nimic. Adevărul e că trebuie să așteptăm materialul special. Ai de pus vreo întrebare, Baldini?

— Nu, zise bătrânul. Nu.

Nu pierdea focul din ochi. Privea, dincolo de foc, ceva ce ardea tăcut și misterios.

— Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne întoarcem în oraș. Pe primar o să-l vedem mai târziu. Ce zici, Baldini?

— Nimic, zise Baldini.

Vincent vedea focul reflectându-se în ochii lui. Se întoarseră amândoi și coborâră către mașină.

— Așteptați, strigă Vincent. Se opriră. Vă pot fi de folos, adăugă el. Cunosc orașul și oamenii. Aș vrea să vin cu dumneavoastră.

Bărbatul în haine de culoare deschisă îl măsură, de parcă l-ar fi văzut pentru întâia oară:

— Îl luăm cu noi, Baldini?

— Cum vrei.

— Vino, spuseră hainele de culoare deschisă.

În glasul lor răsuna o părere de rău.

Vincent era înghesuit în fundul mașinii, între bătrân și un bărbat în uniformă. De vreo trei ori aruncă o privire spre oglinda retrovizoare, căutând lucirea stăruitoare a incendiului. Mașina sălta din șanțuri și atingea tufișurile. Farurile arătau în ultimul moment oameni ce pășeau liniștit prin mijlocul drumului și mașina-i evita printr-o tresărire deznădăjduită. Ajunseră în oraș când cerul împrumuta culoarea murdară a zorilor. Merseră, fără să se oprească, până în piața centrală. Apoi coborâră și se instalară într-o măruntă cafenea. Se uitară la patron, care, fără a scoate o vorbă, le pregăti cafeaua. Băură lichidul clocotit, privind pe fereastră ziua ce albăstrea. Hainele de culoare deschisă se ridicară apoi și întrebară de telefon.

Vorbeau la telefon, uitându-se la Vincent. Privirea li se ațintea deodată tare departe, apoi revenea la Vincent.

— Vor să-ți vorbească, Baldini, spuse bărbatul.

Bătrânul luă receptorul. Nu spuse nimic. Lumina focului se mai vedea în privirile lui. Asculta. Părea că zâmbește.