Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

Îi veni să povestească pe loc cum văzuse, în Algeria, un elicopter arzând, în timpul războiului. Aparatul șovăind ca o muscă mare, apoi derapând, aplecându-se cine știe de ce, răsturnându-se. Un neașteptat fulger de magneziu. Un fum negru, des, nici o explozie, ardea numai, sirenele pompierilor, lințoliul zăpezii, spumă carbonică pe un bloc de nimica toată, mai puțin de un metru pe una dintre laturi, tot ce rămânea din elicopter.

— Minunată vreme, domnule Bosch, zise Fred Hardy. Veți avea parte de un zbor admirabil. Priviți, avionul dumneavoastră a fost anunțat.

Jérôme Bosch se întoarse către panoul de afișaj. Căută și citi: Zbor 713 B.O.A.C. Paris — New York — Miami — Nassau. Sala 32

— Avem tot timpul, zise Hardy. Zău, ar trebui să vă cumpărați ziarele, o carte, o pipă, niște tutun. Sau poate preferați să meditați în avion? Avioanele sunt locuri atât de liniștite.

Privirea lui Jérôme Bosch lunecă două rânduri mai jos: Paris — Londra. 17 h. Air France. Zbor A. Sala 57 Zbor B. Sala 58.

— Avionul dumneavoastră, zise el.

Fred Hardy cercetă tabelul.

— Oh! I-au dublat.

— Pe care-l luați? întrebă fără veste Jérôme Bosch.

— N-are importanță, zise Hardy. Dacă nu mai au locuri la A., au să mă pună la B. Cred că sosesc în același timp.

Dar dacă avionul B. are un accident, își spuse Jérôme Bosch, n-ar trebui insistat pentru a-l lua pe A.? Șansele sunt oare matematic egale? Cum să alegi?

— Sunteți căutat, zise Fred Hardy.

— Cine, eu?

— Difuzorul, zise Fred Hardy. Poate domnul Wildenstein.

Impecabil, elegant, zâmbea cu țigara între degete, cu servieta pe brațul unui fotoliu, sprijinită de șold. Tăcere.

— Domnul Jérôme Bosch e rugat să se prezinte la biroul de recepție, spunea vocea asexuată, dar feminină, angelică, prea gravă, prea suavă, prea calmă.

— Probabil că sunteți chemat la telefon, zise Fred Hardy. Pe aici. Drept înainte. Vreți să vă cumpăr ziarele? O pipă? Spumă sau bruyère, domnule Bosch? Ce tutun preferați? Amsterdamer, Dunhill?

Dar, zăpăcit, împleticindu-se, Jérôme Bosch apucase să și plece. Prea mult zgomot… Prea multe fețe. Un itinerar complicat. Unde o fi? Pancartele. Recepție.

Se agăță de tejghea, ca și cum s-ar fi înecat. Înțelesese. În mintea lui crescuse o idee. Până atunci se răsucise ca un pește într-un vas bine închis. Sferic. Înțelegea. Credea tot.

— Sunt Jérôme Bosch, îi spuse femeii tinere, zâmbitoare, cu o beretă cenușie așezată strâmb pe creștet. Avea ochii prea mari, aspru subliniați cu negru și dinții prea mari și ei. Am fost chemat, zise Jérôme Bosch, nervos. Sunt Jérôme Bosch.

— Desigur, domnule Bosch. O clipă, domnule Bosch. Apăsă pe un buton invizibil, spuse ceva, ascultă. Un apel telefonic, domnule Bosch. Cabina 3. Nu, pe aici. La stânga.

Ușa se închise automat după el. Tăcere. Urletul avioanelor nu ajungea până acolo. Ridică receptorul și, fără să mai aștepte, spuse în aparat:

— Nu vreau să plec.

— N-ai să renunți acum, zise glasul din stânga, glasul ferm și hotărât.

— Celălalt, zise Jérôme Bosch. Nu telefonează din viitorul tău. Cheamă dintr-un alt viitor. I s-a întâmplat ceva. A luat avionul și a avut un accident și…

— Ești nebun! zise glasul. Te temi să iei avionul și născocești ce-ți dă prin mine. Știi, te cunosc destul de bine.

— Poate că te născocesc și pe tine, zise Jérôme Bosch.

— Ascultă, zise glasul. Mi-a fost destul de greu să dau de tine. Știam că ai să șovăi. Nu țin să ratezi prilejul ăsta.

— Dacă nu plec, zise Jérôme Bosch, nu mai exiști. De asta stărui.

— Și dacă? zise glasul. Eu sunt tu, nu-i așa? Ți-am vorbit de Ibizza, de Acapulco. Tot timpul pentru a scrie. Și Barbara. Doamne, n-ar trebui să-ți spun, dar ai să te însori cu Barbara. N-ai să ratezi una ca asta. O iubești.

— Încă nici n-o cunosc, zise Jérôme Bosch.

— Ai să te întâlnești cu ea, zise glasul. O să fie nebună după tine. Nu imediat. Zece ani, Jérôme. Mai bine de zece ani de fericire. Are să joace în toate filmele tale. Ai să fii celebru, Jérôme.

— Lasă-mă să mă mai gândesc, zise Jérôme Bosch.

— Cât e ceasul? Se uită la ceas.

— Patru și zece.

— Trebuie să te sui în avion.

— Dar glasul celălalt, care telefonează de nu știu unde? Îmi spune să nu plec. Un alt viitor, o altă posibilitate. Spunea că mă cheamă de mâine.

— Un alt viitor, zise glasul, nehotărât. Păi sunt aici, nu? Am luat avionul și nu mi s-a întâmplat nimic. Am luat avionul de o sută de ori. Acum fac parte din clubul milionarilor. Știi ce-i asta? Nici un accident.

— Celălalt a avut un accident, zise încăpățânat Jérôme Bosch.

Tăcere. Scuipături. O gâză abisală ronțăie firul undeva, pe fundul unui ocean.

— Să zicem, se învoi glasul. Poți să înfrunți riscul, nu? Uite statisticile. Ai nouăzeci și nouă la sută șanse să ajungi cu bine. Mai mult. Nouă sute…

— De ce să te cred pe tine, zise Jérôme Bosch, și nu pe celălalt?

— … șansă la două…

— Alo, zise Jérôme Bosch, te aud foarte prost.

— Chiar dacă n-ar fi decât o șansă la două, zicea glasul care striga și rămânea departe, care vorbea de cealaltă latură a unui perete de sticlă, care răcnea dintr-o cutie închisă, nu poți lăsa lucrurile baltă. N-ai să-ți petreci viața în biroul ăla, nu?

— Nu, zise Jérôme Bosch, lăsând-o mai moale.

Un glas minuscul la capătul firului, ca și cum interlocutorul s-ar cufunda acolo într-o spumă, s-ar prăbuși în labirintul infinit al firelor telefonice.

— Grăbește-te, zicea o gâză, ai să pierzi avionul.

Clic.

— Alo, allo! strigă Jérôme Bosch.

Tăcere. Aparat mort. Se uită la ceas. Șaisprezece și paisprezece minute. Sunt cu un minut sau două în urmă. Hardy se întreabă probabil ce fac. Am să pierd avionul. Să plec? se întrebă Jérôme Bosch.

— E timpul, zise Fred Hardy, zâmbitor. V-am cumpărat o servietă. O pipă de spumă. Domnul Wildenstein preferă pipele de spumă pentru că nu-i nevoie să le… cum se spune… ardeți. Trei pachete de tutun. Le Monde și Le Figaro, New York Times, Paris-Match, Playboy și ultimul Fiction. E revista franceză în care vă publicați nuvelele, nu-i așa? V-am luat o perie de dinți. O sticlă de whisky. Chivas. Vă place Chivas, nu-i așa, domnule Bosch? Avem exact timpul necesar. Nu, nu pe-aici.

Polițistul zâmbi, îl salută pe Fred și făcu un semn.

Vameșul îi lăsă să treacă.

— Spuneți-i domnului Wildenstein că la Londra e totul în regulă, domnule Bosch. Am să-i telefonez mâine. Nu, domnule Bosch, pe aici.

Difuzoarele împrăștiau o muzică dulce.

Înaintau într-un culoar nesfârșit, mărginit la capăt de o mare oglindă care le trimetea îndărăt propria imagine spre care se repezeau. Dar nu se atinseră. Fred Hardy îl apucă de cot pe Jérôme Bosch, îl sili să facă un sfert de întoarcere spre dreapta și coborâră, nemișcați, pe o scară mecanică, la etajul de jos.

Sala de așteptare era împărțită în două. La dreapta, niște oameni la coadă. Jérôme Bosch dădu să li se alăture. Dar Fred Hardy îl duse spre cealaltă poartă. În fața ei nu era aproape nimeni. Un costum cenușiu cu trăsături marcate, ținând în mână o servietă de piele neagră și lucioasă, și o femeie, foarte înaltă, foarte frumoasă, căreia lungile plete palide îi mângâiau umerii goi. Nu se uita la nimeni.

Mai era de trecut o ușă.

Nu vreau să plec, își zicea Jérôme Bosch, alb la față. Am să spun că mi-e rău, că am uitat o întâlnire, că trebuie să-mi iau un manuscris. N-am să le spun nimic. Nu mă pot sili. Nu mă pot răpi.