Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

— Va… va muri într-un accident, nu-i așa?

— Un accident de avion.

— Poate că de asta-i vorba. Tu… tu nu erai amestecat?

— De fel. Te asigur. Glasul se enerva: Ascultă, nu-ți rata viitorul pentru povestea asta. Nu riști nimic. Știu ce o să ți se întâmple. Am trăit totul.

— Nu-ți cunoști viitorul.

— Nu, zise glasul. Dar pot să-i fac față. Am să fiu atent. N-o să mi se întâmple nimic. Și, chiar dacă mi se întâmplă ceva, sunt mult mai bătrân decât tine, nu, nu trebuie să-ți spun ce vârstă am. Să zicem că ai înainte încă vreo zece ani. Și ani buni. N-aș renunța la ei nici de-ar fi să mor mâine.

— Să mori mâine, 2ise Jérôme Bosch.

— Vorba vine. Zece ani e mult, știi. Și sunt sănătos tun. Mult mai sănătos decât la vârsta ta, fii sigur. Primește. Pleacă în Bahamas. Nu te leagă cu nimic. Făgăduiește că primești.

— Aș vrea să știu ceva, zise rar Jérôme Bosch. Cum de-mi poți vorbi? S-a inventat în viitor o mașină de explorat timpul? Sau ai meșterit-o chiar tu?

Glasul începu să râdă la celălalt capăt al timpului. Un râs cam silit.

— Ea există și în epoca ta. Nu știu dacă se cuvine să-ți spun. E secret. Foarte puțini sunt la curent. Oricum, n-ai știi să te folosești de ea. De fapt, nici acum nu știe nimeni cum merge. E nevoie de noroc, de un concurs fericit de împrejurări. Mașina e telefonul.

— Telefonul? repetă Jérôme Bosch, uluit.

— Oh! Nu receptorul pe care-l ții în mână. Ci rețeaua, ansamblul rețelei. E cel mai complicat lucru făcut de mână de om. Mult mai complicat decât cel mai mare ordinator. Gândește-te la miliardele de kilometri de fire, la milioanele de amplificatoare, la încâlceala de nedescurcat a centralelor. Gândește-te la miliardele de mesaje care fac ocolul Pământului. Și totu-i interconectat. Din când în când, se petrece ceva neașteptat în harababura asta. Din când în când, în loc să lege două locuri, telefonul leagă două momente. Cândva, treaba va deveni, poate, oficială. Dar mă îndoiesc. Prea multe imponderabile. Și prea multe riscuri. Numai câțiva sunt puși la curent.

— Cum ai făcut?

— Vei avea prieteni foarte inteligenți, în viitor, dacă primești propunerea lui Wildenstein. Dar vorbesc prea mult. N-ai nevoie să știi tot. Primește. Și gata.

— Nu știu, șopti Jérôme Bosch, când auzi un declic ia celălalt capăt al firului.

Cineva aștepta în spatele lui.

— Oh! Iertați-mă, spuse el. Am vorbit cam mult.

Se strădui să zâmbească. Sui din nou scara, trăgând de rampă. Puiul sosise în lipsa lui. Era aproape rece.

— Vreți să vi-l pun la încălzit? întrebă chelnărița.

— Nu, zise el. Merge și așa.

Nu dispuneau de mașini de călătorit în timp. Dar descoperiseră o nouă întrebuințare a telefonului.

Telefonul.

Încercuia toată planeta. Gonea de-a lungul drumurilor, a căilor ferate, agățat de păduri rectilinii. În haine de cauciuc, se arunca sub fluvii și sub oceane. Alcătuia un ghem dens și, totodată, arahnean. Firele lui se suprapuneau, se încrucișau. În zilele noastre nimeni n-ar mai fi în stare să deseneze diagrama completă a rețelei telefonice. Și în zece ani? Și în douăzeci de ani? Rețeaua depășea probabil în complexitate până și creierul omenesc.

Încercă să-și închipuie peșterile întunecate și răcoroase ale marilor centrale unde, în tăcere, impurități impalpabile, înecate în inima unui cristal, orientau glasuri nenumărate. Iar, într-un fel, rețeaua era vie. Oamenii o extindeau fără încetare și o reparau minuțios, o perfecționau. Centralele erau tot atâția ganglioni. Calculatoare automate decupează mesajele în lamele fine pentru a le încrucișa și a umple tăcerile. Ce mirare că telefonul era în stare de o minune suplimentară?

Își aminti de poveștile — poate niște legende — care circulau pe seama telefonului. Numere pe care le puteai forma noaptea și care te puneau în contact cu voci necunoscute. Nu una, ci voci anonime, descarnate, schimbând între ele cuvinte banale, sau glumețe, sau fără perdea, rostind lucruri ce n-ar fi fost spuse niciodată sub acoperirea unui chip sau a unui nume. Își aminti de glasurile fantomă care, zice-se, rătăceau fără încetare, timp de ani de zile în bucla fără sfârșit a rețelei și repetau mereu același lucru. Își aminti de ceasul vorbitor și de instalațiile de ascultare a convorbirilor.

Mai devreme sau mai târziu, își spuse, fiecare lucru din Univers își găsește o întrebuințare pentru care nu fusese conceput. Ca omul. Cu un milion de ani în urmă alerga prin pădure, culegea fructe și vâna cu mâinile goale. Iar acum înalță orașe, scrie poeme, aruncă bombe și telefonează.

Ca telefonul.

Împinse farfuria, comandă o cafea, o bău, plăti și ieși. Soarele sfârșise prin a alunga norii. Făcu un ocol în direcția cheiurilor. Dar, de când le ocupaseră mașinile, nu se mai putea hoinări pe cheiuri. Până și pescarii renunțaseră. Mă învârtesc în cerc, își spuse. Știu pe dinafară toate străzile cartierului. Lucrez, locuiesc în inima unuia dintre cele mai prestigioase orașe ale lumii și uite că a încetat să mă mai miște. Nu-mi mai spune nimic. Trebuie să ies din el.

Se uită la ceas. Aproape două și jumătate. E timpul să mă întorc și să fac ce n-am putut face dimineața. Mereu asemănătoare, zidurile și vitrinele erau cenușii și parcă transparente, uzate de frecvența, de insistența excesivă a privirilor. Rămâneau fetele, pe care le împrospătau sezoanele, mutările, întâmplările slujbelor și autobuzele cu turiști. Dar, din acest punct de vedere, nu era un an bun. De mai bine de o săptă-mână nu zărise o singură fată într-adevăr frumoasă.

În Bahamas, Barbara, Natașa, Sybil și Merryl se bălăceau într-o piscină, sub ochii mulțumiți ai lui Wildenstein. Are dreptate, își spuse. Trebuie să primesc. E o șansă cu care nu mă mai întâlnesc.

Ușa secretariatului rămăsese deschisă. Secretara îl pândea. Iar am fost chemat, își zise cu o strângere de inimă.

Se plecă spre el:

— Vă așteaptă cineva în birou, domnule Bosch.

Se opri deodată, simțind un nod în gât. N-aveam nici o întâlnire. Cine a venit să mă vadă? Să fi reușit ei să străbată fizicește timpul? Nu le ajunge oare că-mi telefonează? Șovăi în fața ușii, își luă inima în dinți. Nu, nu pot decât să telefoneze, să expedieze glasuri, mesaje de-a lungul timpului. Deschise ușa.

Un bărbat care nu semăna cu Jérôme Bosch aștepta, șezând pe un colț al biroului, cu un picior atâr-nând și celălalt atingând mocheta roasă. Avea o față prelungă, trăsături rasate. Părul de culoare închisă era lung, dar tăiat cu grijă la nivelul gulerului. Era îmbrăcat cu haine de aparență sobră, dar stofa cu carouri mari, numărul năucitor de buzunare — cel de deasupra inimii prevăzut cu o batistă colorată și mototolită artistic — reverele înguste, le subliniau fantezia. Purta o cămașă cu dungi, o cravată cu picățele, pantofi negri împodobiți cu motive complicate și ciorapi roșii. Lângă mâna dreaptă, o servietă neagră, de piele lucitoare. Părea englez din creștet până-n vârful unghiilor. Se ridică.

— Domnul Jérôme Bosch? Sunt deosebit de mândru că vă cunosc. Avea un glas cultivat, senin, colorat de un accent fără doar și poate britanic. Jérôme Bosch încuviință din cap. Fred Hardy, zise bărbatul, întinzând o mână nesfârșită și îngrijită, cu unghii pătrate, tăiate scurt. Domnul Wildenstein mi-a telefonat înainte de a vă chema. Dorea să mă ocup de toate amănuntele. Deschise servieta, înșiră pe birou o mână de acte: Iată biletul de avion, domnule Bosch. Iată o viză specială, pe care n-aveți decât s-o strecurați în pașaport. Aveți un pașaport, nu-i așa? Portofelul cuprinde cincizeci de livre în traveller's checks la purtător. Tot ce aveți de făcut e să le încasați. Mi-am zis că, pentru călătorie, vă ajung. Acolo, domnul Wildenstein va suporta chiar el cheltuielile. Și iată o.scrisoare pe care i-o veți da vameșului, la Nassau. Guvernatorul e un prieten personal al domnului Wildenstein. Nu va trebui să vă ocupați de nimic. Domnul Wildenstein nu se află probabil la Nassau, dar cineva vă va aștepta la aeroport și vă va conduce la insula domnului Wildenstein. Vă doresc călătorie plăcută!