Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

Vocea se îndepărtă. Jérôme Bosch auzi râsul unor femei, apoi glasul lui Wildenstein, nițel dintr-o parte, dar limpede, atât de limpede că ar fi zis că vorbește din odaia de alături: No, you can't speak to him just now.

— Sunt nebune de-a binelea. Vor să vă vorbească neapărat acum. Nu se poate. Le-am spus să aștepte până mâine. Harding sau Hardy, nu mai știu cum îl cheamă, în sfârșit, reprezentantul meu în Europa, se va ocupa de dumneavoastră. Încântat că am putut pălăvrăgi nițel. Pe mâine. Domani. Mañana.

— La revedere, zise încet Jérôme Bosch.

Cât o fi ceasul acolo? se întrebă.

Șase sau șapte dimineața. A citit, într-adevăr, toată noaptea. Un roman care nu poate fi adaptat pentru ecran. Poate doar de mine. La urma urmelor, știu mai bine decât oricine ce-am vrut să spun. A înțeles că, dacă s-ar apuca de treabă, toți scenariștii lui și-ar rupe dinții. O carieră strălucită, rodnică. Două case, la Ibizza și la Acapulco.

O bătaie în ușă.

— Intră, spuse el.

Secretara rămase în prag, cu o expresie ciudată pe față. Ținea în mână o bucățică de hârtie.

— Ați fost chemat în vreme ce vorbeați, domnule Bosch. Mi s-a dat mie legătura.

— Ei bine? zise vesel Jérôme Bosch.

— N-am înțeles prea bine. Se auzea foarte prost. Probabil că vorbea de departe. Îmi pare rău, domnule Bosch.

— Ce a zis?

— N-am înțeles decât două sau trei cuvinte. A zis Îngrozitor… Îngrozitor… de două sau trei ori, apoi… accident… sau occident. Am însemnat aici.

— N-a spus cine e?

— Nu, domnule Bosch, și nu și-a dat nici numărul. Sper să cheme din nou. Sper că nu vi s-a întâmplat nimic rău în familie. Un accident, Dumnezeule, vine când nici nu te aștepți.

— Nu cred că-i cazul să ne neliniștim, zise Jérôme Bosch, apucând micul dreptunghi de hârtie. Privirea-i rătăci peste hieroglifele stenografice, apoi se îndreptă asupra celor trei cuvinte scrise deasupra: Îngrozitor… Îngrozitor… accident. A-ul de la accident era subliniat și deasupra lui se afla un o. Mulțumesc doamnă Duport. Nu vă neliniștiți. Nu cunosc pe nimeni care să fi putut fi victima unui accident. Nu, nu mai cunosc pe nimeni.

— Poate era o greșeală?

— Era, cu siguranță, o greșeală.

— Mă duc la masă, domnule Bosch.

— Poftă bună!

După ce închise ușa, se întrebă dacă s-o aștepte până se întoarce, înainte de a pleca de la birou. Se aranjau de obicei să fie mereu cineva acolo pentru a nota comunicările urgente. Dar era epoca vacanțelor. N-aveau să fie nici comunicări.

Doar dacă cele două glasuri n-au să cheme din nou.

Ridică din umeri, uitându-se pieziș la rinocer. Adevărata problemă era să știe ce va hotărî. La urma urmelor, era epoca vacanțelor. Putea pleca pentru o săptămână, chiar fără a fi nevoit să se justifice. Insulele Bahamas. Poate că agentul lui Wildenstein n-are să dea semn de viață? Poate că apelul a fost o simplă fantezie de miliardar, uitată pe loc. Cineva îi citise cartea, în insulele Bahamas, sau auzise numai vorbindu-se de ea și voise să-i audă glasul, să verifice dacă exista.

Își vârî ziarul de dimineață în buzunar. Privi pentru o clipă telefoanele ca și cum s-ar fi așteptat ca soneriile să țârâie din nou și, pe când străbătu culoarul cu mocheta roasă, tăiată de dungi paralele ce păreau fantoma parchetului desfăcut, pe când cobora marea scară de piatră, trase cu urechea, aproape mirat că o sonerie poruncitoare nu-l cheamă îndărăt. Străbătu curtea, se pomeni în stradă. Se îndreptă spre micul restaurant basc.

Urcă la etajul întâi, unde știa că, la vremea aceea, nu dă peste nimeni. Cercetă lista numai din obișnuință, că o știa pe dinafară, și comandă o salată de roșii și un pui â la basquaise, cu o jumătate de sticlă de vin roșu. Era aproape ora unu. În Bahamas trebuia să fie opt. Wildenstein își lua micul dejun împreună cu Barbara, Sybil, Merryl, Natașa și o jumătate de duzină de secretare, sub un cer absolut albastru, la umbra palmierilor exotici și, în timp ce mânca, telefona în toate colțurile lumii, în toate orașele lumii, iar glasul lui viril, sigur de el, răsuna pretutindeni în același timp, vorbea în trei sau patru limbi despre toate cărțile pe care le citise în cursul nopții.

Jérôme Bosch își desfăcu ziarul.

Începea salata de roșii, când chelnerița îl căută:

— Sunteți domnul Bosch, nu-i așa?

— Da, zise el.

— Sunteți chemat la telefon. Persoana a zis ca luați masa în sala de sus. Telefonul e jos, lângă cassă.

— Mă duc, zise el, consternat deodată.

Era oare glasul stins, depărtat, nedeslușit, aproape acoperit de paraziți, sau glasul celălalt, cel ce telefona de la Ibizza sau Acapulco? Sau, în sfârșit, agentul lui Wildenstein?

Telefonul trona pe o etajeră înghesuită între cassă și bucătărie. Jérôme Bosch se vârî într-un colț pentru a îngădui chelnerițelor să treacă.

— Alo, zise el încercând să-și apere urechea liberă de zgomotul farfuriilor.

— A fost greu să dau te tine. Oh! bineînțeles, știam unde te afli. Dar nu-mi mai aminteam numărul restaurantului. La drept vorbind, nu l-am știut niciodată. Nu-i ușor să găsești un număr când nu cunoști nici numele patronului, nici adresa exactă a restaurantului.

Era glasul din stânga, precis, limpede, dar parcă mai nervos decât de dimineață.

— Wildenstein te-a chemat?

— La ora precisă, spuse Jérôme Bosch.

— Ai să primești? Glasul era neliniștit.

— Încă nu știu. Trebuie să mă mai gândesc.

— Dar trebuie să primești. Trebuie să pleci. Wildenstein e un tip extraordinar. Vă veți înțelege amândoi perfect. Din prima clipă. Împreună cu el ai să faci lucruri extraordinare.

— Și o să fie bun filmul?

— Care film?

— Adaptarea după Ca într-o lungă grădină.

Glasul începu să râdă:

— N-ai s-o faci niciodată. Știi, ca și mine, că romanul nu poate fi adaptat. Ai să-i dai o altă idee. Va fi încântat. Nu, nu-ți pot spune care. Trebuie… trebuie să-ți vină ție.

— Și Barbara Silver? Cum e?

Glasul se îmblânzi.

— Barbara, oh! Barbara. Vei avea toată vremea s-o cunoști. Toată vremea. Pentru că… Îmi pare rău. Nu-ți pot spune.

O scurtă tăcere.

— De unde chemi?

— Nu-ți pot spune. Dintr-un loc tare plăcut. Nu trebuie să-ți cunoști viitorul. S-ar putea răsturna tot felul de lucruri.

— M-a mai chemat cineva azi-dimineață, zise pe neașteptate Jérôme Bosch. Cineva care avea glasul tău, sau al meu, dar tremurător, istovit. Îl auzeam tare rău. Mi-a spus să nu fac un anumit lucru. Să refuz un anumit lucru. Poate propunerea lui Wildenstein.

— Chema din viitor?

— Nu știu. O tăcere. Apoi: Vorbea de un accident.

— Ce-a zis?

— Nimic. Doar un cuvânt. Accident.

— Nu înțeleg, zise glasul. Ascultă, nu-ți bate capul. Vezi-l pe Wildenstein și lasă-te în voia lui.

— A chemat de mai multe ori, zise Jérôme Bosch. O să mai cheme, cu siguranță.

— Nu te dezumfla, zise glasul, îngrijorat. Întreabă-l de când telefonează, pricepi? Poate că cineva încearcă să te împiedece să reușești. Cineva care mă pizmuiește. Ești sigur că avea glasul nostru? Glasurile se imită.

— Aproape sigur, zise Jérôme Bosch. Așteptă o clipă, o chelnăriță se afla chiar în spatele lui. Chema poate din viitorul tău, adăugă el. Poate că ceva se încurcă în ce te privește și voia să mă prevină. Ceva ce a început cu Wildenstein.

— Imposibil, zise glasul. Wildenstein a murit. Nu… n-ar trebui să știi. Uită. Nu-i nimic. Oricum, nu știi când.