Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

— Vă cheamă Bosch? zise el.

— Da, zise Jérôme Bosch.

— Nu-i un lucru obișnuit, dar cineva vrea să vă vorbească. Trebuie să fie important, dacă stația a hotărât să vă dea legătura. Pentru că asta, pricepeți, nu-i o cabină telefonică, e un taxi. Hai, luați tubul, de vreme ce sunteți chemat. Dar n-am mai văzut una ca asta. Și conduc de douăzeci de ani, vă dați seama.

Cu gâtul încleștat, Jérôme Bosch apucă aparatul. Fu nevoit să se plece înainte, să se rupă din șale pe speteaza scaunului din față pentru că firul telefonului era prea scurt. Își strivi bărbia de catifeaua roasă.

— Alo, zise el.

— Jérôme, spuse glasul. Apucat să dau de dumneavoastră… greu… Pentru numele lui Dumnezeu, nu plecați. O să se întâmple… Nu…

Paraziți. Troznete.

— De când chemați? întrebă Jérôme Bosch cu o voce pe care încerca s-o facă mai sigură și, totodată, mai discretă.

— De ce, de ce, de ce? spunea glasul plângăreț, glasul tremurător, glasul care scâncea. De… mâine… sau poi… Nu știu…

— De ce nu trebuie să?…

Tăcu, gândindu-se că Fred Hardy are să- audă. A venit de la Londra dinadins ca să mă pună în avion.

— Accident, zise glasul.

Era mai aproape decât oricând. Dar, fiind mai limpede, părea și mai jalnic și mai uzat.

— Cine-i la aparat?

— Tttt… tu, zise glasul către singurul Jérôme Bosch. Am mai…

— Atunci de ce mă luați cu dumneavoastră? întrebă deodată Jérôme Bosch.

— Sunt departe… atât de departe, zise galsul, de parcă ar fi dat o explicație.

Mașina luă viteză. Goneau pe culuarul din stânga al autostrăzii.

O intuiție îl izbi pe Jérôme Bosch, ca un pumn.

— Sunteți… bolnav, încheie el.

Nu îndrăznise să spună mai mult. În fața șoferului, în fața lui Fred Hardy.

— Nu, nu, nu, zise glasul, nu asta… nu asta… mai rău, e îngrozitor. Nu trebuie… Eu… aștept.

— Ce nu trebuie?

— Nu trebuie să plecați, zise deslușit glasul și pieri îndată, ca și cum ar fi furnizat un ultim efort epuizant, cumplit.

Jérôme Bosch rămase o clipă sleit, plecat înainte peste spătar. Sudoarea îi curgea pe frunte. Receptorul îi scăpă din mână, săltă pe pernă, apoi rămase spân-zurat de fir, izbind genunchiul șoferului, sunând pe metal.

— Gata? zise șoferul.

— Așa cred, zise Jérôme Bosch dintr-o suflare.

— Cu atât mai bine, zise șoferul, punând aparatul la loc.

Un avion cu reacție trecu deasupra lor, foarte jos.

— Păreți nervos, domnule Bosch, zise Fred Hardy.

— Nu, zise Bosch, de loc.

Gândi: încă n-am plecat. Pot să mă răzgândesc. Să spun că m-au chemat. O treabă urgentă. Să las pe mâine.

— Aerul din Nassau vă va face bine, domnule Bosch, zise Hardy. Agitația marilor orașe uzează nervii.

— Plecare sau sosire? întrebă șoferul.

— Plecare, zise Hardy.

Mașina trase la marginea trotuarului. Jérôme Bosch se plecă înainte și văzu că suma marcată de contor avea trei cifre. Hardy plăti. Ușile de sticlă se deschiseră automat înaintea lor. Evitară cozile din fața ghișeelor de înregistrare și se prezentară la intrarea unui birou discret. Jérôme Bosch își duse mâna la buzunarul stâng, umflat de pașaport, bilet, viză și scrisoare. Îndepliniră formalitățile.

— Nu, nu pe acolo, zise» Hardy când Jérôme Bosch se îndreptă spre scara cea mare.

Îl duse către un culoar îngust. Marmura făcu loc unei mochete groase. O ușă lunecă fără zgomot.

— V-ați și întors, domnule Hardy, zise băiatul de la lift.

— Da, din păcate, zise Hardy. Nu profit niciodată de Paris.

Se pomeniră în holul de sus.

— Aveți tot timpul să cumpărați ziare, domnule Bosch. Sau o carte. Până la Nassau aveți zece ore de zbor, socotind și escalele. La plecarea de la Londra se zboară direct, dar avionul nu pleacă decât o dată pe săptămână.

Pot să refuz, iși zicea Jérôme Bosch. Să mulțumesc, să aștept cu el avionul de Londra, să-i făgăduiesc că plec mâine. Să zic că am uitat ceva. De când mă chema? De unde mă chema? De ce a spus mâine? Cum m-ar putea chema de mâine? Mâine nu voi ști să telefonez în timp, așa cum nu știu nici azi. Unde se afla?

Treptat se lăsa îmbătat de ambianța holului.

— Nu mi-ați dat nici răgazul de a-mi lua un pardesiu, zise el.

— Nu-i nevoie. La Nassau n-aveți ce face cu el. V-ar trebui mai degrabă un costum subțire. La Nassau sunt croitori englezi excelenți. Cele mai bune case de la Londra!

De cealaltă parte a peretelui de sticlă așteptau avioane uriașe, nemișcate, înghețate. Altele se târau încet. Și un altul mugea din reactoare la capătul unei piste, se zvârlea înainte, refuza să părăsească solul, apoi se oprea deodată, se cabra, se ridica. Sunt într-un acvarium. Nici sunetele nu pătrund în închisoarea asta de sticlă. De cealaltă parte, în albăstrimea cerului, începe libertatea.

Gândurile lui Jérôme Bosch fură abătute de apropierea unei femei tinere, trasă în două exemplare. Două gemene. Absolut identice. Lungi plete de miere încadrând două chipuri cam fade, dar de o prospețime încântătoare. Aveau picioare lungi și subțiri. Fiecare dintre ele purta în bandulieră câte o mică geantă de piele roșie. Fac cinema sau fotografie, își zise Jérôme Bosch, de fapt mirat că între ele și el nu detectează grosimea unei vitrine sau adâncimea de nestrăbătut a unei săli de cinema, sau luciul glasat al unei pagini de magazin. Mașina de născocit povești se puse binișor în mișcare. Un bărbat îndrăgostit de una dintre gemene, n-avea importanță de care, și se întreabă pe care s-o aleagă. Pe A sau pe B? O alege pe A. Care-și dă foarte repede pe față caracterul cicălitor. Înțelege că ar fi trebuit să se însoare cu B., care e blândă, afectuoasă și-l iubește în tăcere. Ce poate face? Să divorțeze și s-o ia pe B. Dar fata nu se învoiește. Își iubește prea mult sora. Descoperă o metodă prin care poate telefona prin timp. Își telefonează lui însuși în ziua când a luat hotărârea. Ia-o pe B., strigă neliniștit către trecutul său nehotărât. Ce va face trecutul? Și dacă, la întrebuințare, B. se dovedește cicălitoare? Complet idiot! își spuse Jérôme Bosch.

— Surorile Berthold, zise Fred Hardy. Pretind că sunt suedeze, dar sunt de fapt austriece și poate chiar iugoslave. Domnul Wildenstein se gândise să le întrebuințeze. Dar nu știu să joace. Nimic de făcut. Nici urmă de prezență scenică. Ca și cum una ar fi reflexul celeilalte, și viceversa. La Hollywood, Jonathan Craig pretindea că amândouă n-au decât o umbră. Au să joace acum într-un mic film francez.

— Întâlniți mereu aceleași persoane pe aeroporturi, domnule Hardy?

— Nu, dar câteodată dai de mutre cunoscute. Mai ales pe ruta Paris — New York. Ca pe o linie de periferie. Londra e azi periferia New Yorkului, domnule Bosch.

— Nu-i periculos să călătorești cu avionul? zise impulsiv și naiv Jérôme Bosch.

Auzea glasul: accident… accident…

— Desigur, domnule Bosch, zise Hardy. Dar mai puțin decât dacă ai lua o mașină. Există statistici. Eu iau avionul în medie de trei ori pe săptămână, iar domnul Wildenstein face parte din clubul milionarilor. Ați auzit de el. Asta înseamnă că a făcut mai bine de un milion de kilometri în avion. Nici un accident. N-ați urcat niciodată în avion, domnule Bosch?

— Ba da, zise Jérôme Bosch, rănit deodată în propria lui frică. Am fost de două sau de trei ori la Londra, și la Tunis, și la New York. De asemenea în Germania și la Nisa. Dar nu-mi plac decolările și aterizările.