Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

— Încă n-am primit, zise Jérôme Bosch.

Hardy începu să râdă politicos.

— Oh! sunteți liber, domnule Bosch. Am pregătit toate în ipoteza unui răspuns favorabil.

— Ați fost rapid, zise uluit Jérôme Bosch, privind biletul de avion, viza, portofelul și plicul. Locuiți în Paris?

— Vin de la Londra, domnule Bosch, zise Hardy. Domnul Wildenstein ține la eficacitate. Domnul Wildenstein mi-a recomandat să vă conduc chiar eu la aeroport. De altfel, avionul meu decolează cu o jumătate de oră după avionul dumneavoastră. Orarele astea, între Paris și Londra, sunt practice.

Telefonul din dreapta începu să sune. Hardy își luă servieta sub braț:

— Vă aștept pe culoar, domnule Bosch. Taxiul e jos. Avem tot timpul.

Zâmbi, dezvelindu-și larg diații lați și imaculați. Ușa se închise în urma lui.

Jérôme Bosch ridică receptorul.

— Alo, zise el. Nimeni. Ecoul unei peșteri, un lung tunel. Un puț. Alo, zise el mai tare. I se păru că sunetul glasului său e aspirat de microfon, înăbușit, distrus. Fără convingere, întrebă: De când mă chemați? Ce doriți?

Trase spre el biletul de avion și-l răsfoi. O pagină dus Paris — Nassau, via New York și Miami. O pagină întors. Hardy le făcuse bine pe toate. Nu era o cursă. Orice s-ar fi întâmplat, se putea înapoia. Și Hardy venise special de la Londra. Ia să vedem, Wildenstein îl chemase la zece și jumătate, poate la unsprezece. Luase avionul de prânz. La unu era la Paris. La două fără un sfert, în biroul lui Jérôme Bosch. Foarte simplu. Trăia într-o lume în care se sărea dintr-un. avion într-altul, în care se purtau haine ce păreau sobre, dar erau de fapt extravagante, pantofi de comandă, unde invitai la dineu guvernatori și unde telefonai în cele patru colțuri ale planetei. Nu-l pot trimite plouat înapoi la Londra, își zise Jérôme Bosch.

Era un bilet de clasa întâi. Pe colțul de sus, din stânga, al copertei fusese aplicată o ștampilă: V.I.P, și cineva adăugase de mână: Fm WDS.

Very Important Person. From Wildenstein. Din partea lui Wildenstein.

A făcut pe dracul în patru. Nu mă pot mulțumi să-i spun: mâine, dacă vreți, dar nu azi, trebuie să mă mai gândesc. O să-mi râdă în nas. Nu, e mult prea bine crescut. Are să spună că domnul Wildenstein va fi dezolat, dorea să vă vadă mâine dimineață. Se va înclina, va vârî în servietă biletul, viza, cele cincizeci de livre și scrisoarea pentru guvernator și se va înapoia la Orly pentru a-și aștepta avionul. Cât e ceasul? Aproape trei. Avionul decolează peste o oră și jumătate. Nassau, via N.Y. și Miami. Sunt în stare să-l întârzie cu un sfert de oră, numai pentru mine.

— Alo, zise Jérôme Bosch în telefonul mut.

Deschise un sertar al biroului, singurul încuiat. Ridică niște hârtii oficiale. Dădu de pașaport, pată albastră, îl trase spre el cu o mână, îl deschise. O fotografie veche de trei sau patru ani. Era aproape frumos pe atunci, mai slab, cu ochii ageri.

— Alo, zise el pentru ultima oară și puse receptorul jos.

Avea mâinile umede și degetele-i tremurau. N-am experiența unor asemenea situații. Nu știu ce să fac. Strânse în dreapta pașaportul, biletul, viza, portofelul și scrisoarea. Deschise un sertar mare și, cu mâna liberă, se grăbi să înfunde în el formularele, dosarul, pixurile și cutia cu agrafe.

La capătul culoarului, Hardy aștepta zâmbitor, nici măcar rezemat de perete, cu ambele mâini pe mânerul servietei, nepăsător.

Jérôme Bosch ciocăni la ușă și intră la secretariat.

— Trebuie să plec pentru câteva zile, doamnă Duport, zise el. Domnul…

— Era un accident, nu-i așa?

Părea speriată. Ce-o să-și închipuie? se întrebă. Dar nu-i pot spune adevărul. Nu-i pot spune că până într-o oră am să fiu în văzduh, în drum spre insulele Bahamas.

— Nu, zise el cu glasul deodată răgușit. Nu un accident, dimpotrivă. O… chestiune personală. Am să lipsesc câteva zile. Cred că-i mai bine să se angajeze o înlocuitoare. Ca să… ca să răspundă la telefon. Am să vă trimit o carte poștală.

Secretara se hotărî, în sfârșit, să zâmbească:

— Călătorie plăcută, domnule Bosch.

Pe punctul de a ieși, se răzgândi:

— Dacă… dacă mă cheamă cineva, spuneți-i că am plecat în vacanță. Nu prea am mult timp. Domnul de pe culoar… O să-i explicați totul directorului-adjunct, nu-i așa?

— Fiți fără grijă. Călătorie plăcută, domnule Bosch.

— Mulțumesc.

Pe culoar, Hardy scotea o țigară dintr-o cutie roșie și aurie. Îi bătea capătul pe încuietoarea servietei, o punea în gură, bricheta țâșnea din buzunar, flacăra, trăgea un fum, sufla fumul într-o șuviță subțire, aproape fără să-și descleșteze buzele.

— O țigară, domnule Bosch?

— Nu, mulțumesc, spuse el. Eu… fumez pipă.

Își pipăi buzunarul, dar știa că pipa lui bruyère neagră, cea plesnită și care avea să aibă o viață scurtă, deși o prefera celorlalte, nu era acolo. O lăsase dimineață acasă. De altfel, n-o lua niciodată la birou. Nu fuma cu ea decât când scria sau citea, acasă, în liniștea apartamentului său în care toate lămpile erau aprinse.

— Domnul Wildenstein va fi încântat de hotărârea dumneavoastră, domnule Bosch. Va fi fericit să vă vadă. Îi plac oamenii care se decid repede. Timpul e atât de prețios, nu-i așa? Coborau marea scară de piatră. Poate că trebuie să preveniți pe cineva, domnule Bosch? spunea Hardy. Puteți telefona de la aeroport. Se uită la ceas. Nu mai avem timp să treceți pe acasă. N-are nici o importanță. Domnul Wildenstein e cam de mărimea dumneavoastră și are o garderobă bogată. La nevoie, găsiți tot ce vă trebuie la Nassau. Domnului Wildenstein îi place să călătorească fără bagaje. Pietrișul curții scrâșnea sub tălpile lor. Aveți taxiuri atât de comode, în Franța, domnule Bosch. N-am avut decât să telefonez din Londra înainte de plecare și o mașină m-a așteptat la Orly. Radio-taxiuri, nu-i așa? Taximetrele noastre sunt atât de demodate, la Londra! Și la New York e atât de greu să obții un șofer care să te aștepte. S-a făcut frumos, nu găsiți? La Londra ploua, azi-dimineață. La Nassau e încă și mai frumos. Dar cerul nu are nuanța, culoarea asta gingașă. Aș vrea să vă vorbesc despre cartea pe care ați scris-o, domnule Bosch, dar mă simt foarte prost, încă n-am avut răgazul de a o citi. Vă cunosc atât de imperfect limba. Sper că va fi tradusă în curând. O să vă placă domnul Wildenstein. E un om cu temperament. Sau se spune, cumva, caracter?

— Și acum, baroane, zise șoferul când se instalară pe bancheta din spate a Renault-ului D. S., încotro?

— La Orly, zise Hardy.

— Prin Raspail sau prin Italie?

— Ia-o pe bulevardul Saint-Germain și bulevardul Saint-Michel, zise Hardy. Îmi place atât de mult să trec pe lângă Luxembourg.

— Cum doriți, dar o lungim.

Bulevardele erau aproape pustii. Luminile stopurilor treceau în fața lor pe verde, de parcă șoferul le-ar fi telecomandat. Nu-i mai lipseau mașinii, își spuse Jérôme Bosch, decât un steguleț și o sirenă. Nu, o sirenă ar fi sfâșiat tăcerea vătuită. Adevărata putere se măsoară după discreție. Nici zgomot, nici bagaje. Invizibilitate. Un nume pentru un pașaport.

Cum depășeau grădina Luxembourg, radioul începu să zumzăie. Era un model vechi, cu un fel de aparat telefonic. Fără a încetini, șoferul ridică receptorul și și-l atârnă în dreptul capului.

— Ascult, zise el.

O voce fornai câteva cuvinte.

Șoferul privi prin retrovizor.