Gerard Klein: Planeta cu sapte masti

— Mi-a făcut cineva o farsă.

Cu un magnetofon e simplu de tot. Nici n-a avut loc vreun dialog. M-am mulțumit să ascult și să strig allo și să întreb cine e. Un banc fără cap și fără coadă.

Începu să lucreze. Curios era că, lucrând, nu se putea împiedeca să nu se gândească la poveștile pe care ar fi avut chef să le scrie, pe care trebuia să le scrie, precum și la cea pe care o scria anevoie seara, în locuința lui luminată de la un capăt la celălalt, căci nu suporta să întâlnească noaptea, trecând dintr-o odaie într-alta. Și atunci, fapt nu mai puțin curios, se gândea la lucrul de peste zi, nu se putea împiedica să nu-și facă sânge rău pentru cutare treabă și felul cum avea să primească nu știu cine explicațiile, cam șchioape, desigur, documentul definitiv urma oare să iasă la vreme, tot felul de probleme care ar fi trebuit să piară în tăcere și să-l lase liber să viseze. Un om, își zicea, nu poate duce până la capăt două treburi cu totul diferite. Sfârșește prin a dezvolta două personalități care se luptă, se sfâșie între ele. Apucă pe drumul despicat al schizoidiei.

Puse mâna pe unul dintre telefoane și formă un număr de interior.

— Doamna Duport? Da… Bosch. Ce mai faceți?… Bine, mulțumesc… Vreți să-mi aduceți dosarul Marsilia? Mulțumesc.

Într-o zi, într-o zi nu va face decât să scrie. Dar, la gândul ăsta, o teamă neașteptată îi tăia răsuflarea. Va mai fi oare în stare să scrie, să născocească povești, să înșire alte cuvinte decât cele din rapoarte și scrisori? Cineva bătu la ușă. «Intră», spuse el. Femeia era tânără și plăcută. Avea o față rotundă și un năsuc ascuțit. Ce ai dori să faci, gândi el, dacă n-ar trebui să ții dosarele la zi, să bați la mașină? Să pictezi, să coși, să citești, să te plimbi, să ai mai multe experiențe sentimentale? Era o întrebare pe care n-avea s-o pună niciodată. Și cu toate astea, își spuse, ar trebui să se facă o asemenea anchetă, singura anchetă meritând să fie dusă la bun sfârșit. Oamenii ar trebui întrebați pe străzi, în cafenele, în cinematografe, în teatre, în vehiculele transportului în comun și până și la ei acasă ce ar face dacă ar fi absolut liberi, cum s-ar hotărî să cheltuiască marfa rară numită Timp, în ce flacoane ar dori să-și toarne nisipul măsurat al vieții? Își putea închipui șovăiala, neîncrederea, reticența, panica. Ce vă privește? Nu știu, nu, zău că nu, nu m-am gândit niciodată! Stai! Poate că…

Îl văzu căzut pe gânduri și, fără o vorbă, puse dosarul pe birou și se făcu nevăzută.

Luă dosarul și-l deschise.

Telefonul din stânga sună.

— Alo, zise el.

— Alo, Jérôme Bosch?

Era glasul precis.

— Da.

— Te-am chemat acum două zile. Se auzea prost. Acum mă auzi mai bine?

— Da, zise el. Dar ați chemat adineauri, nu acum două zile. Dacă-i o glumă…

Glasul îi tăie vorba:

— Pentru mine a fost acum două zile. Și nu-i o glumă.

— Cam așa mi se pare, zise Jérôme Bosch. Două zile sau adineauri nu-i tot aia. Și de ce mă tutuiți?

— Mi-au trebuit două zile ca să regăsesc combinația sau, mai degrabă, ca să adun condițiile favorabile. Nu prea e comod să chemi dintr-un timp într-altul.

— Poftim? zise Jérôme Bosch.

— Dintr-un timp într-altul. Prefer să-ți spun adevărul. Te chem din viitor. Sunt tu însuți, mai bătrân cu… E mai bine să știi cât mai puțin.

— N-am vreme de pierdut, spuse Jérôme Bosch, cu ochii la dosarul deschis.

— Nu-i o glumă, pledă glasul calm și rațional. N-aveam de gând să-ți spun adevărul, dar n-ai vrut să mă asculți. Mereu vrei explicații, precizări.

— Și tu, zise Jérôme Bosch, intrând în joc, devreme ce tu ești eu.

— M-am cam schimbat, zise glasul.

— Și cum o duci?

— Mult mai bine decât tine. Fac o treabă care mă interesează, am timp să scriu cât vreau. Destui bani, cel puțin din punctul tău de vedere. O vilă la Ibizza, alta la Acapulco, soție și doi copii. Sunt foarte fericit.

— Felicitări! spuse Jérôme Bosch.

— Toate astea-s ale tale, bineînțeles, sau mai bine zis vor fi ale tale. Trebuie doar să nu comiți vreo greșeală. De asta te-am și chemat.

— Pricep. Chestia cu ziarul de mâine. Cursurile la bursă. Sau primii trei câștigători la cursele de săptă-mâna viitoare, sau…

— Ascultă, zise glasul, enervat. La unsprezece și cincizeci și opt în dimineața de azi ai să primești un telefon de la un om de seamă. Are să-ți facă o propunere. Trebuie să primești. Nu ezita să pleci, chiar în seara asta, la capătul lumii. Ai încredere.

— Sper că-i măcar vorba de o propunere cinstită, zeflemisi Jérôme Bosch.

În receptor, glasul păru jignit.

— Absolut cinstită. Tot ce aștepți de ani de zile. Ia-mă în serios, ce Dumnezeu! E șansa vieții tale. Cea care nu se mai întoarce. Personajul ăsta își cam schimbă părerile. Nu-i da răgaz. Va fi începutul unei cariere, strălucite, rodnice.

— Și de ce mă chemi, de vreme ce ai reușit?

— N-am să reușesc decât dacă te hotărăști. Ai în asemenea măsură obiceiul de a șovăi, de a tărăgăna. Și apoi

Telefonul din dreapta începu să sune.

— Sunt chemat la celălalt telefon, zise Jérôme Bosch. Te las.

— Nu întrerupe! zise glasul, frenetic. Nu…

Puse telefonul pe furcă.

Așteptă o clipă, ascultând celălalt aparat care suna, și timpul se dilată deodată. Soneria se întindea pe un kilometru de secunde și tăcerea era ca o imensă oază de pace și de răcoare. Ibizza. Acapulco. Nume pe hărți. Vile albe și roșii, agățate de coastele unor coline prăpăstioase. Tot timpul să scriu.

Își aminti de ziua când auzise glasul. Ieșea din difuzorul unui magnetofon. Era propriul lui glas. Telefonu-l schimba, bineînțeles, îl depersonaliza, îl vătuia, dar era propriul lui glas. Nu cel pe care era obișnuit să-l audă, ci glasul deosebit pe care i-l înapoiau aparatele de înregistrare. Cel pe care-l auzeau ceilalți.

Telefonul din dreapta sună pentru a patra oară.

Ridică receptorul.

Mai întâi crezu că nu era nimeni la capătul firului; nu prindea decât o falsă tăcere plină de șuierături și de ecouri, de serâșnete mecanice, depărtate de parcă linia ar fi primit niște sunete emise într-o mare peșteră, îngropată adânc în pământ, plină de zgomote microscopice, de curgeri infime, de râcăit de gâze, de surpări minuscule. Apoi auzi glasul, chiar înainte de a pricepe ce spunea sau, mai degrabă, psalmodia, într-o șoaptă nedeslușită.

— Vă aud foarte slab, zise el.

— Alo, allo, allo, allo, spuse glasul, acum ceva mai limpede. Nu trebuie să porniți… sub nici un pretext… Jérôme, Jérôme, mă auziți? Ascultați-mă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu plecați…

— Vorbiți mai tare, vă rog, zise el.

Umbra de glas se istovea, se înăbușea.

— Refuzați… refuzați… mai târziu…

— Sunteți bolnav? zise Jérôme Bosch. Să anunț pe cineva? Unde sunteți? Cine sunteți?

— Țțțțț, făcu glasul. Tu.

— Iar? zise el. Păi celălalt glas zicea…

— … sunt în viitor… nu plecați… lăsați. Înțelegeți…

Cineva bătu timid la ușă.

— Intră, spuse Jérôme Bosch, luând pentru o clipă receptorul de la ureche și punând, fără să-și dea seama, mâna pe microfon.

Noul curier intră. Era prima Iui slujbă și îndeletnicirile bărbaților și femeilor închiși în birouri, unde înnegreau la hârtie cât era ziua de lungă, îl impresionau. Roșea cu ușurință și era întotdeauna pus la patru ace. Așeză pe marginea biroului ziarul de dimineață și poșta.