Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

Ipoteza unei origini pur terestre nu l-ar fi reținut nici o clipă, în timp ce ea l-a orbit pe povestitor într-una, până înainte de sfârșit. Altminteri ar fi apreciat, chiar în adâncul celei mai depline decăderi, șansa extraordinară ce i se oferea de a ridica vălul ce acoperă civilizațiile stelare și de a fi, în definitiv, Indianul acestor noi Columbi. Căci nu s-ar fi oprit la o origine marțiană, nici la una venusiană. Dacă a putut lansa asemenea teorii, cultura astronomică a omului nostru trebuie să fie chiar neobișnuit de redusă.

Marea masă a făpturilor și puterea uriașă, la care povestitorul face într-un rând aluzie, sugerează o ipoteză. Știm că o stea pitică relativ apropiată de soarele nostru, steaua lui Barnard, care nu se află decât la șase ani- lumină de el, are un tovarăș întunecat, a cărui masă e de ordinul a o dată și jumătate cât cea a lui Jupiter. Însoțitorul acesta e, fără doar și poate o planetă gigantă. Poate că leagănul cârliacilor noștri nici nu trebuie căutat altundeva. În condițiile acestea e cu atât mai de înțeles că se apără sub pământ de arșița soarelui nostru care, față de cea a piticei roșii, trebuie să li se pară de neîndurat. Dar conjunctura asta, a cărei fragilitate e evidentă, nu trebuie să ne ducă la credulitate.

Rămâne faptul global al mesajului. În ce mă privește, nu izbutesc să-mi închipui un mistificator care să-și asume incredibila sarcină de a-și recopia proza pe un suport atât de fragil și atât de puțin verosimil ca acela pe care l-am descris, și care să-și asigure, pentru a-l face să ajungă în mâini necunoscute, serviciile unui elefant. Dacă unui maniac i se poate atribui destulă încăpățânare, rămâne de explicat cum de a putut beneficia de complicitățile neapărat trebuincioase în rândurile personalului de la Jardin des Plantes.

Cârliacii giganți există într-adevăr. M-am dus la Jardin des Plantes pentru a-i vedea, pe aleea reptilelor, lângă rhynograde. Nu poartă nici acum vreun nume și nici o etichetă nu le arată locul de baștină. Recunosc că sunt destul de respingători. N-am avut privilegiul de a le zări al treilea ochi, dar le-am cercetat bine cei doi ochi teșiți și, mărturisesc, par mai degrabă falși decât adevărați. N-am numărat niciodată mai mult de șapte exemplare. Firește,e cu neputință să vezi ce se petrece în peștera artificială care le slujește drept adăpost.

Am regăsit, de asemenea, tăieturile de presă pomenite în manuscris. La drept vorbind, nu reprezintă decât un document neinteresant, de vreme ce se mărginesc să semnaleze, cu multe inexactități, prezent» făpturilor în Jardin des Plantes, lucru pe care toată lumea îl poate constata de visu. De două sau de trei ori am încercat să mă interesez la bibliotecar de «profesorul» Schmetterlinck, dar bibliotecarul, pe care abia dacă-l cunosc, a rămas foarte evaziv. Nu s-ar zice că «profesorul», care n-ar fi fost mai mult decât un laborant, a reapărut. I-am căutat zadarnic adresa în cartea de telefon. Pe de altă parte, poreclele vagabonzilor pomeniți în manuscris n-au părut cu totul necunoscute patronului din localul unde-mi iau cafeaua de dimineață. Zvonuri culese ici și colo se referă la manifestări luminoase mai mult sau mai puțin misterioase, care s-ar desfășura noaptea în incinta lui Jardin des Plantes. S-ar fi adresat chiar o scrisoare către o asociație particulară, bine cunoscută pentru faptul că se interesează de obiectele zburătoare neidentificate. Nu dau decât puțină crezare conținutului probabil al scrisorii, pentru că tare mă îndoiesc că o farfurie zburătoare s-ar putea plimba, chiar și în miez de noapte, pe deasupra celui de al V-lea arondisment, fără a fi observată și semnalată de sute de noctambuli.

Vă rog să credeți că mi-am consacrat toate eforturile pentru a străpunge misterul identității povestitorului. Singura tentativă posibilă era aceea de a-l lua în serios și de a cerceta dacă figurează pe listele dispăruților. Am studiat în acest scop ziarele, fără să dau totuși peste niciun semnalment acceptabil. Contrar a ceea ce se crede îndeobște, cotidianele se interesează prea puțin de dispariții. Extrasele după fișierul cercetărilor făcute la cererea familiilor, publicate de către unele organe specializate, nu mi-au fost de mai mult ajutor. De remarcat că povestitorul nu face nicăieri aluzie la o soție sau la o familie. Ceea ce ar putea fi de ajuns pentru a arăta că trăia singur și că nimeni, prin urmare, n-a avut calitatea de a anunța poliția. Evident, incertitudinea privind data evenimentelor povestite în manuscris mi-a stânjenit mult cercetările.

Ținând seama de unele amănunte, pot spune, cred, că ele au avut loc acum cel mult trei luni, adică, de vreme ce ne aflăm în toamnă, că răpirea ipotetică trebuie să se fi petrecut în iulie sau august. E limpede că, la Paris, dispariția cuiva în august poate trece cu totul neluată în seamă. Am înlăturat cu desăvârșire posibilitatea ca mesajul să dateze de anul trecut. Dacă ar fi fost târât prin noroiul iernii n-ar fi ajuns la mine într-o atât de bună stare de conservare. E și așa un miracol că ploile dese din vara asta nu l-au făcut ilizibil. De altfel, cârliacii giganți n-au fost aduși în Jardin des Plantes decât în februarie.

În ciuda îndoielii care subzistă, nu pot să nu mă înfior la gândul captivității acestui om, care durează poate de mai bine de trei luni de zile. Trebuie să fi pierdut cu totul socoteala timpului. Ba sper să-l salvez, ba mă cuprinde deznădejdea. În clipele când mă încredințez realmente de autenticitatea, de adevărul și de sinceritatea manuscrisului, încerc o profundă stimă, o vie simpatie pentru omul, aparent atât de oarecare, dar care a știut, dincolo de o teamă de înțeles, de o evidentă zăpăceală, să păstreze de-a lungul unei încercări cumplite destulă luciditate și încredere pentru a face apel la solidaritatea planetară, destul curaj pentru a se expune încercând să ne trezească inconștiența sau, mai bine zis, să ne risipească ignoranța. Și, în numele meu propiu, îi confirm bucuros brevetul de eroism, pe care și l-a decernat singur, în chip naiv.

Aș putea fi întrebat, atunci, de ce n-am întreprins o acțiune energică pe lângă autoritățile Muzeului, pe lângă poliție, chiar pe lângă marea presă? De n-ar fi decât o șansă la mie pentru ca manuscrisul să fie adevărat, viața unui om, destinul civilizației noastre, supraviețuirea speciei noastre merită să înfrunți de nouă sute nouăzeci și nouă de ori ridicolul. Am meditat la asta îndelung. Dacă n-am lăcut-o, n-a fost din respect uman. Dar eram prea sigur că nu voi fi ascultat. Nici unul dintre elementele pe care le-am adunat nu constituie o dovadă, chiar dacă, toate împreună, militează viguros în favoarea autenticității. În ansamblu, povestea e de asemenea proporții, încât voi fi acuzat mai degrabă de născocire. Lumea noastră e prea pașnică pentru a da crezare relatării unei invazii.

Și totuși…

O invazie nu se mărginește la brutala năvală a inamicului. Ea se pregătește. Are nevoie de cercetași, de avangarde, de capete de pod. Vă întreb, ce cap de pod mai bun decât o grădină zoologică ar putea afla niște extratereștri războinici, incapabili, datorită înfățișării, să se infiltreze în societatea noastră? Cu un minimum de precauții, acolo ar fi și la adăpost, și la locul acțiunii. Căci toate capitalele, toate marile orașe ale Pământului au câte o grădină zoologică. Iată de ce cer stăruitor tuturor directorilor de grădini zoologice să verifice dacă una sau mai multe specii animale necunoscute n-au intrat de curând în colecțiile lor. Infiltrarea într-o menajerie nu trebuie să prezinte dificultăți de netrecut pentru un extraterestru inteligent și hotărât. Oricât de monstruoasă, de respingătoare i-ar fi înfățișarea, poate fi sigur că va găsi fără prea multă greutate niște făpturi omenești care, din lăcomie sau prostie, n-ar șovăi să-și trădeze planeta. Un cargobot venit dintr-o țară îndepărtată sau menajeria unui circ ar sluji apoi drept cal troian; doi sau trei asemenea vectori inconștienți ar alcătui un lanț întrerupt, cu neputință de reconstituit. Directorii de grădini zoologice, pe de altă parte, și nu le reproșez asta, sunt avizi de specimene noi, cu condiția ca întreținerea și cumpărarea lor să nu-i coste prea scump. Nu sunt de loc sigur că acestor cârliaci giganți le plac într-adevăr hoiturile, dar un asemenea menu are meritul de a fi economic. E o luptă cu arme cinstite.