Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

Mirosul era pretutindeni. Aveam ochii închiși, lipiți. Eram ghemuit, cu genunchii la bărbie, poziție pe care n-o mai luasem cu siguranță de la vârsta de patru ani. Eram complet gol. Dar nu era prea frig. Dacă mă mișcăm, dădeam în toate părțile de ceva moale și călduț.

Mă aflam într-un cocon.

Am deschis ochii. Am văzut în jur niște mărunte puncte luminoase, portocalii, și care nu luminau mai viu decât licuricii. Mi-am spus că mă aflu sub pământ,

În adâncurile unei vizuini și mi s-a părut că tone de lut aveau să se prăbușească peste mine. Mi-a fost frică. Am închis ochii. Capul mi se odihnea pe un fel de pernă. Mi-am mișcat mâinile, prinse între pulpe și coapse, cu degetele mari în afară și aproape atingându-mi genunchii. M-am întins încet. Am deschis ochii, din nou.

Lumina era atât de slabă, încât culorile păreau șterse și abia dacă îmi puteam vedea degetele. În jur, universul era alcătuit din filamente. Închipuiau pe jos, unde erau mai numeroase și mai strânse, un fel de saltea. Peste capul meu, la nu mai mult de douăzeci de centimetri, puteam desluși, printre fibre, un fond cenușiu. Am întins mâna, mi-am strecurat anevoie degetele printre filamente și am izbutit să culeg nițel pământ.

Era lut, într-adevăr, fără urmă de humus. Mă aflam la cel puțin cinci sau șase metri sub pământ, poate mai mult. M-am întrebat la ce adâncime începe stratul calcaros. Știusem cândva. Mi-era cu neputință să-mi amintesc. Am încercat să rup o fibră. Mi-am rănit degetele, dar n-am izbutit. M-am răsucit pe burtă. Perna strecurată sub cap era un pachet cu haine. Ale mele. Le-am scotocit, căutându-mi briceagul. Nimic nu mi se părea mai important decât să rup o fibră. Hainele-mi fuseseră căutate cu băgare de seamă și buzunarele erau goale. Doar mai târziu, într-o cută a căptușelii surtucului, am descoperit rezerva unui pix, cu care scriu rândurile astea. Mi-am dat seama că, mai de peste tot, fuseseră decupate din haine niște pătrate de stofă. Cămașa de nylon, mai ales, fusese folosită din plin. Nu mai rămânea din ea decât un fel de dantelă. Am renunțat s-o mai pun. Cureaua, ciorapii și pantofii lipseau la apel. Cravata fusese tăiată în fâșii subțiri, ce urmăreau cu luare-aminte motivul țesăturii. Mi-a venit greu s-o recunosc. Contorsionându-mă, am izbutit să-mi trag pantalonii și să-mi pun haina, și am răsucit rămășițele cămășii pentru a face din ea un soi de fular, pe care mi l-am legat la git. Am suferit dintotdeauna de gât.

Am început să mă târăsc de-a-ndaratelea, căci n-aveam loc să mă întorc în tunelul care se deschidea în dreptul picioarelor. Am sfârșit prin a ieși într-un culoar destul de mare, în care am putut să mă ridic. Avea o secțiune grosolan circulară. Era și el luminat de licuricii portocalii. Deschideri de felul celei ce-mi îngăduise să trec se căscau cam pretutindeni, în cea mai mare neorânduială.

Șovăind, am așteptat o clipă, apoi am pornit. Eram neliniștit, mai degrabă decât speriat. Mă durea capul și toți mușchii ini-erau înțepeniți. Dacă nu voiam să mă prăbușesc, mai de vreme sau mai târziu, într-o panică abjectă, trebuia să întreprind ceva.

Puteam sta în picioare. Creștetul abia daca-mi atingea tavanul tunelului. Culoarul era sinuos. Mi-am spus mai apoi că civilizația lor nu cunoștea, cel puțin în toate manifestările ei concrete, linia dreaptă.

Și apoi i-am văzut. M-am sprijinit de perete și am vomat. Erau acolo, în picioare, într-o sală, cu trupurile odihnindu-li-se pe o scârboasă pădure de viermi ce mișunau, și-și îndreptau spre mine ochii albaștri de ciclopi, îndoindu-și râtul către piept. Cârâiau și șuierau. Am sughițat, aveam ochii plini de lacrimi, am scuipat bale cu fiere. I-am înțeles deodată pe oamenii care urăsc păianjenii sau șerpii până a simți că, atunci când îi văd, nu-i mai țin nervii. Era ceva ce nu cunoscusem, dar am înțeles de cum i-am văzut. Și am înțeles că, pentru ei, eu eram păianjenul sau șarpele.

N-are rost să-mi povestesc captivitatea în amănunt, cu atât mai mult cu cât am pierdut cu desăvârșire simțul timpului și memoria mă lasă. Îmi amintesc limpede tot ce a precedat sosirea mea aici. Dar tot ce s-a petrecut între timp alcătuiește o magmă nedeslușită. Nu sunt sigur nici măcar de ordinea evenimentelor. N-are, de altfel, o prea mare însemnătate. Am să încerc doar să rezum ce am aflat, deși totul se reduce la foarte puțin.

Cred că mă aflu sub Jardin des Plantes, într-un labirint din care nu sper să mai scap. N-am decât o vagă idee cu privire la dimensiunile lui. Sunt încredințat că se afundă în măruntaiele pământului cu mult mai mult decât trecerile a căror explorare mi-e îngăduită. Căci, dacă n-au pus piedici în calea mea, mă izbesc într-unele direcții de câte un opercul țesut din fibrele care acoperă pereții și pe care nu le pot rupe. Ei le străbat dizolvându-le și lipindu-le la loc, în urma lor.

Sunt sigur că labirintul comunică sus, în Jardin des Plantes, cu peștera artificială din țarc și că pe acolo m-au adus, neînsuflețit, pe tărâmul lor. Poate că mai există și alte ieșiri? Mi-au rămas necunoscute. N-am aici decât statutul unui animal domestic. Nu mă maltratează, dar mă supun la testuri, mă cercetează cu regularitate și mă silesc să îndeplinesc mici treburi cărora, de cele mai multe ori, nu le înțeleg rostul. Par să nu cunoască aproape de loc metalul și folosesc pentru mașinile lor și, pe câte mi s-a părut, chiar pentru a conduce electricitatea, un fel de materiale plastice. Cunoștințele lor de chimie organică trebuie să le depășească mult pe ale noastre. Sunt incapabil să le înțeleg tehnologia, fie pentru că nu mă pricep să interpretez ce văd, fie pentru că nu mă lasă să ajung la nimic în stare să-mi ofere vreo indicație. Comunică între ei, cel puțin în egală măsură, prin mișcările scârboaselor lor pseudopode, ca și prin strigăte și fluierături foarte ascuțite.

Dar n-am reușit să aflu dacă bătrânul Schmetterlinck și-a putut confirma teoriile. Nu știu care i-a fost soarta. N-am găsit nici urmă de făptură omenească. Poate că sunt conștienți de primejdia pe care ar reprezenta-o o ceată de prizonieri și-și țin victimele în sectoare izolate cu grijă. Poate că l-au ucis. Au o putere de neînchipuit. Nu m-am răzvrătit. Voi fi luat poate drept laș, dar nu îndrăznesc să mă apropii de ei, chiar dacă m-am obișnuit întrucâtva cu înfățișarea și mirosul lor. De altfel, cred că revolta nu mi-ar sluji la nimic. Vreau să rezist cât voi putea mai mult, nu pentru a-mi prelungi viața, cât pentru că sunt aici, în mod conștient, un agent al omenirii. N-am intrat de bună-voie în bârlogul lor, dar dacă nu mi-aș fi dus ancheta până la ultimele consecințe n-aș fi căzut în puterea lor. Făcând asta, am aflat un lucru mărunt. Că poți deveni erou din întâmplare sau încăpățânare, cum poți ajunge erou, cel puțin în egală măsură, datorită curajului. Cred că sunt un erou, chiar dacă mă târăsc gol prin culoarele lor. de când hainele mi s-au făcut ferfeniță. Poate că-i o idee naivă, dar mă ajută să fac față. Aici, cel mai rău lucru e hrana. Fac pentru mine ce pot. Cred chiar că-mi păstrează cele mai bune bucăți din carnea putredă cu care se prefac, acolo sus, că se hrănesc. Probabil că o dezinfectează, altminteri aș fi murit de mult. Din când în când mă silesc să iau niște pilule, care trebuie să fie vitamine sau antibiotice. Apa pe care mi-o dau e curată, dar impregnată de mirosul lor.

De curând m-au făcut să ascult niște înregistrări și cred că au să încerce să învețe franceza și să comunice cu mine pe cale orală. Până acum, semnele și desenele au alcătuit esențialul convorbirilor noastre. Înregistrările lor sunt deformate în chip ciudat. Am auzit dialoguri, pe care le-au prins de bunăseamă în Jardin des Plantes, și emisiuni de radio. Prima dată am început să plâng. Tare aș vrea să știu în câte suntem. Și să vorbesc cu cineva. Se silesc să-mi imite sunetele. Rezultatul e îngrozitor.