Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

Mă întreb cum va fi ziua invaziei? Nu mă îndoiesc că cercetașii și-au și legat galeriile de rețeaua canalelor, dacă nu de aceea a metroului și a pivnițelor. Astfel, în loc de a cădea din cer, dușmanul se va ivi, într-un val de nebiruit, din noroi, căci cred într-adevăr, măcar că povestitorul nu suflă o vorbă despre asta, că dispune de transmutătoare de materie. Trebuia să-și deschidă porți în inima orașelor. Câțiva voltijori curajoși au fost de ajuns. Fără îndoială că materialul necesar le-a fost adus noaptea, pe calea aerului sau poate pe cea, mai tainică, a fluviului. Dar legiunile și armele lor pătrund azi în spațiul nostru, prin breșa deschisă.

Poate că nici nu ne mai rămâne decât să ne pregătim de apărare. Dar trebuie să-i convingem pe oameni de primejdie, dacă există, și să-i convingem în masă, o dată pentru totdeauna, în loc de a juca rolul Casandrei și a pierde un timp prețios cu discursurile. E nevoie de o dovadă irecuzabilă.

De asta voi pătrunde îndată în Jardin des Plantes, înarmat cu un pistol automat «Beretta» și înzestrat cu un aparat de fotografiat «Exakta». Pentru orice întâmplare mi-am vârât în buzunar și patru tuburi de lapte condensat. În contrast cu povestitorul, sunt un om prevenit. Nu-mi voi asuma riscuri inutile. Mă voi mulțumi să observ. Dacă veghea din noaptea asta rămâne zadarnică, am s-o iau de la cap. Am avut odinioară parte de un antrenament special care, chiar destul de sumar, m-a învățat totuși unele tehnici. Am fost obișnuit cu primejdia și nu-s chiar ruginit de-a binelea. Sunt celibatar. Nimeni nu depinde de mine. La nevoie, nu voi șovăi să fiu al doilea combatant din acest război.

Las pe masă nota asta și paginile ridicole și sublime ale manuscrisului. Vor fi publicate dacă nu mă înapoiez sau dacă aduc o dovadă zdrobitoare.

Mai sper, mai vreau să cred că totul nu-i decât o glumă.

1969

Cele două telefoane sunară în același timp. Jérôme Bosch ezită. Coincidență regretabilă, deși destul de frecventă. Dar niciodată la ora aceea, niciodată la nouă și cinci dimineața, când abia ai venit la birou și-ți plimbi privirea mohorâtă pe întinderea ternă și cenușie a peretelui, pe alocuri întreruptă de câteva pete, atât de abstracte, atât de palide, încât nu oferă nici un punct de plecare pentru vis.

La unsprezece și jumătate, da, ora la care oamenii încep să se simtă în formă, își rezolvă treburile cu gândul să smulgă câteva minute pentru a prinzi mai în voie, firele sunt saturate, toate telefoanele sună pretutindeni, ora când, în peșterile lor răcoroase, centralele telefonice încep probabil să vibreze, să fumege, să se topească.

Problema avea mai multe soluții. Să apuce unul dintre aparate, să răspundă și să-l lase pe celălalt să sune până ce corespondentul obosește și ia hotărârea să cheme din nou, peste cinci minute. Să ridice unul dintre receptoare, să întrebe cine-i la aparat, să se scuze. Să ia al doilea receptor, să întrebe cine-i la aparat, să-l roage să aibă răbdare. Să aleagă interlocutorul cel mai important, sau cu cel mai lung nume, să asculte mai întâi femeia, dacă e vreo femeie la capătul firului. În afaceri femeile sunt mai concise. Sau să vorbească la ambele aparate, în același timp.

Jérôme Bosch ridică amândouă receptoarele. Soneriile încetară. Își privi mâna dreaptă, cu mica halteră rece și neagră, aproape fără greutate,

Îi veni să le izbească una de alta, sau să le așeze binișor una lângă alta pe birou, în sens invers, așa încât cei doi interlocutori să poată sta de vorbă și, cine știe, poate avea să iasă ceva dintr-asta.

Dar, în orice caz, nimic pentru mine. Sunt un intermediar. La asta sunt bun. Să ascult și să repet. Un filtru între un receptor și un microfon, un cornet între o gură și o ureche, un toc automat între două scrisori.

Duse câte un receptor la fiecare ureche.

Două glasuri:

Un glas cumpănit, precis. Un glas neliniștit, gata să înnebunească. Ciudat de asemănătoare, păreau unul ecoul celuilalt.

— Alo, zise Jérôme Bosch. Cu cine am onoarea?

O formulă înțepată, desuetă, prudentă, nițel ridicolă, dar și oamenii, de ce nu se prezintă?

«Ar dura cam mult să-ți explic… riscăm să fim întrerupți… greu să te prind. Ascultă bine, e șansa vieții tale. Trebuie să spui da și să te duci.» (Clic, troznet, zgomotul unui jet de nisip pe o tablă de tinichea.) «… să nu șovăi.»

— Cine sunteți? strigă Jérôme Bosch în cele două microfoane.

Tăcere.

Un șuier dublu. La dreapta, un foșnet metalic. La stânga, horcăitul unei mașini. La dreapta, zgomotul mărunt al unei coji de ou zdrobite. La stânga, mângâierea unei pile pe arcul unei somiere.

— Alo! zise zadarnic Jérôme Bosch.

Clic. Clic. Ton. Tăcere. Ton. Tăcere. La dreapta, la stânga. Semnalul ocupat, de ambele părți.

Puse pe furcă receptorul din stânga. Rămase o clipă cu celălalt aparat în căușul mâinii drepte, lipit de ureche, ascultând mica muzică mecanică și tristă ce cânta pe două note, zgomot și tăcere, zgomot și tăcere, oftând ca o sirenă a absenței în adâncurile scoicii de materie turnată.

Apoi puse pe furcă și receptorul din dreapta.

Cercetă prin fereastra deschisă cerul decolorat, pe care planau păsări urbane mânjite cu funingine, sau, oricum, negre, peretele de cărămidă răscoaptă de vreme, care-i astupa o bună parte din orizont, apoi, înăuntru, lângă fereastră, calendarul artistic oferit de o societate de calculatoare electronice și care, pe deasupra numărului zilelor, dăruia reproducerea îngrijită a unui tablou baroc, Vizita rinocerului. Părând nemulțumit, rinocerul se întorcea cu spatele la vizitatori, pentru a se arăta mai bine amatorului de artă, pesemne. De cealaltă parte a unei împrejmuiri destul de scunde, o femeie mascată, în rochie lungă, un arlechin și doi copii cu panglici se distrau privind monstrul.

Era același glas. Dar cum putea vorbi cineva la două aparate în același timp și, mai ales, cum putea spune simultan cuvinte diferite, pe două linii diferite?

Am cunoscut glasul. L-am mai auzit undeva.

Trecu în revistă vocile prietenilor, vocile clienților, vocile oamenilor cu care venea uneori în contact fără să-i fie prieteni și fără să încerce să le vândă ceva, voci de funcționari, de doctori, de băcani, de dispeceri de taxiuri, toate vocile pe care le auzi în adâncurile receptorului fără a fi vreodată în stare să le adaugi un chip, voci grase, voci țâfnoase, voci uscate, vesele, glumețe, metalice, severe, răgușite, crispate, distinse, prețioase, populare cu inflexiuni bețivănești, suave și aproape înmiresmate, lugubre, înțepate, precise, pretențioase, amare sau sardonice.

De un lucru era sigur. Auzise, din amândouă părțile, un glas de bărbat.

Au să mai cheme, își spuse.

Are să mai cheme, că era vorba de unul și același personaj, cu toate că la stânga glasul fusese limpede, sigur de el, exigent și aproape triumfător, iar la dreapta vătuit, înspăimântat și aproape plângăreț.

Fantastic, câte puteai afla despre oameni, doar ascultându-i vorbind la telefon.

Se apucă de lucru. Avea la îndemână un teanc de coli albe, o cutiuță cu clame, trei pixuri de culori diferite și un întreg vraf cu fel de fel de formulare. Trebuia să redacteze o scrisoare, să adune un dosar, să facă un raport, să verifice câteva tabele cu cifre. De ajuns ca să-i umple dimineața. Alcătuirea raportului îi va lua probabil și o parte din după-amiază. Înainte de a se duce la masă își va pune complicata problemă a alegerii între cantina întreprinderii și unul dintre micile restaurante de cartier. Ca de obicei, se va duce la cantină. În primii doi ani se hotăra întotdeauna pentru unul sau altul dintre micile restaurante, pentru că-l deprima cantina. Ea îi amintea că trăia într-un univers pe care nu și-l alesese și, atâta vreme cât izbutea să scape dintr-însul, fie și în mod simbolic, avea impresia că nu se află acolo decât temporar. Un hop de trecut, ca școala sau serviciul militar. Nu prea anevoios, de altfel. Lucrul era ades interesant, iar colegii se dovedeau inteligenți și cultivați. Câțiva dintre ei citiseră chiar una sau alta dintre cărțile pe care le scrisese.