Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

Mi se pare, în afara oricărei îndoieli, că civilizația lor e cel puțin tot atât de avansată ca a noastră și poate chiar mai avansată. Nu izbutesc să înțeleg cum au reușit să treacă neobservați până în zilele noastre, fie și în cel mai îndepărtat ungher al Pământului. Doar dacă, dar e o ipoteză pe care abia îndrăznesc s-o formulez, nu vin dintr-o altă lume. De pe Marte? De pe Venus? Am citit, e mult de atunci, pe Camille Flamarion și Războiul lumilor, de H.G. Wells. Dar, ori de unde ar veni, dacă s-au născut pe planeta noastră dintr-o ramură aberantă și până acum necunoscută a evoluției, dacă au căzut din spațiu sau s-au ivit dintr-o altă dimensiune, sint sigur că pun la cale dimineți cumplite pentru omenire. Nu știu exact câți sunt, dar mi s-a întâmplat să văd mai multe zeci în același timp. Specimenele cu care se mândrește Jardin des Plantes nu-s decât o amăgire. Sunt încredințat că trec, acolo sus, prin echipe succesive, pentru a sta de pază și a ne spiona. obiceiurile. De asta își țin închis ochiul unic, care le-ar da în vileag inteligența diabolică și se prefac a privi lumea cu ajutorul ochilor falși. Au simțuri pe care abia le bănuiesc. Fac tot felul de lucruri pe care nu le înțeleg. Din adâncuri suie uneori niște trepidații surde, arătând că forțe mari sunt puse la treabă. Mă tem să nu pună la cale o invazie și sorocul să ne fie aproape.

Dar Pământul nu-i lipsit de apărare. Simt că se va coaliza tot. Mii de semne îmi vin în minte. Până și animalele au înțeles primejdia și vor face cauză comună cu omul. Căci sunt solidare, deși ades dușmane, și cârliacii sunt străinul absolut. Rezistența a și început. Dacă bârlogul e capul de pod al unei invazii, eu sunt avantpostul apărării. Săpăturile șobolanilor, chișcanilor și ale cârtițelor nimeresc câteodată în regiunile superioare ale labirintului, la care mai am acces. Înseamnă că doar câțiva metri mă mai despart de suprafață. Nu destul de puțini pentru a spera să evadez, dar pot spera să pun în gardă omenirea. Cu toate că nu pot comunica cu frații noștri inferiori, i-am îmblânzit în destulă măsură pentru ca să-mi aducă bietele lor prăzi. Bunăvoinței lor le datorez foile astea. Și nu mă îndoiesc că vor izbuti să le facă să ajungă la suprafață. Am să-mi recopiez manuscrisul până mi se va epuiza mâna sau până mă vor lăsa ochii. Facă Cerul ca măcar unul dintre mesajele mele să ajungă la suprafață și, la capătul unui periplu pe care nici nu mi-l pot închipui, să cadă în mâinile unui om de bunăvoință, destul de curios pentru a-l descifra, destul de înțelept pentru a-l înțelege, destul de încrezător pentru a-l crede…

Așa se încheie ciudatul manuscris pe care mi I-a încredințat un elefant. Animalul justifica astfel încrederea pe care autorul și-o punea în solidaritatea planetară.

L-am transcris fidel, mărginindu-mă să-l împart în paragrafe pentru a-i ușura lectura, să restabilesc ici și colo punctuația și să suprim, sau să înlocuiesc prin ceea ce părea verosimil, câteva cuvinte ce s-au dovedit indescifrabile. Înțelesul major al textului nu a fost alterat. Întrebarea care se poate pune, totuși, e dacă manuscrisul e complet. Într-adevăr, primele pagini în ordinea numerotației se găseau în mijlocul ghemotocului pe care mi l-a întins elefantul. Ultimele pagini sunt, așa cum am mai spus, mânjite cu pământ și, în parte, rupte. Nu e deci imposibil ca una sau mai multe pagini ale manuscrisului să fi dispărut în straniul «periplu» de care vorbește, în mod destul de impropriu, autorul. O asemenea amputare ar explica de ce textul nu menționează nicăieri numele și profesiunea sechestratului, ca și faptul că nu s-a adresat cuiva în mod specia], ceea ce reiese de altfel destul de limpede din ultimul paragraf.

Se pot lua în considerație trei ipoteze: textul poate fi opera unui mistificator, a unui alienat mintal sau a unui biet prizonier. În funcție de primee două, el nu corespunde întru nimic realității. Conform ultimelor două, convingerea autorului nu poate fi contestată. Studierea împrejurărilor poate îngădui verificarea autenticității faptelor; cea a textului însuși, prin care voi începe, sinceritatea autorului.

Nu poți să nu fi izbit, de la prima lectură, de o anume prolixitate a stilului. Omul e, în orice caz, înzestrat cu o anume cultură. Dacă iei manuscrisul în serios te poate mira dezechilibrul compoziției. Prima parte, care privește evenimente anterioare răpirii, e pe departe cea mai lungă. E plină de incidențe și digresiuni filosofice, fără nici o legătură cu problema expusă. A doua, care se petrece «sub pământ», e, dimpotrivă, scurtă și ciudat de săracă în amănunte. E de la sine înțeles că unui mistificator i-ar fi mult mai greu să născocească o «civilizație» străină decât să descrie Jardin des Plantes. Dar, pe de altă parte, e de înțeles ca un om care a trăit clipe neobișnuit de grele, care de pe urma încercărilor prin care a trecut are moralul zdruncinat, dacă nu chiar mintea tulburată, să prefere în mod inconștient să stăruie asupra amintirilor din viața lui calmă și să treacă repede peste ororile pe care le-a înfruntat. De notat, în acest sens, alterarea compoziției și a stilului, caracteristice ultimei părți a textului. Ai impresia că omul se grăbește să încheie, fie din pricină că se teme să nu fie surprins, fie pentru că simte că-l lasă puterile. Repetițiile și termenii improprii se înmulțesc. Dacă ne-am lua după legile verosimilității, un mistificator s-ar fi străduit să-și compună textul cu un condei la fel de convingător. Sunt chiar îndemnat să cred că, spre sfârșit, ar fi acumulat amănuntele, atât pentru plăcerea lui, cât și pentru a induce mai deplin în eroare.

Pe de altă parte, textul nu prezintă, după mine, nici unul dintre semnele caracteristice alienației. Dacă unele pasaje și, îndeosebi, unele digresiuni sugerează creșterea unei obsesii, toate întâmplările fiind interpretate în lumina «teoriei», e de notat că povestitorul are grijă să arate că nu ezită să se creadă el însuși victima unei halucinații. Deși asemenea cazuri de subtilitate nu lipsesc din analele psihiatriei, ele rămân cu totul excepționale și, în limitele cunoștințelor mele, nu vădesc niciodată o asemenea doză de scepticism științific. Povestitorul pare să fi întâmpinat dificultăți în a se convinge de autenticitatea aventurii sale, măcar în prima ei fază, și revine bucuros asupra șovăielilor lui, despre care presimte sau chiar precizează că trebuie să fie și ale cititorului. Revelațiile finale nu sunt de fel explicitate din capul locului, în vreme ce un nebun începe, de regulă generală, prin a-și trânti adevărul, înainte de a-l justifica, de bine de rău. Autorul e persecutat de îndoială. Cu toate astea, putem considera că un mistificator abil ar fi procedat chiar așa, distilându-și cu grijă revelațiile de-a lungul expunerii. Trebuie să recunoaștem însă că i-ar trebui un frumos talent literar și că specia scriitorilor mistificatori pare a se fi stins. Sunt departe zilele când Merimée publica Teatrul Clarei Gazul.

Dacă autorul manuscrisului dovedește unele cunoștințe științifice, măcar în domeniul științelor naturale, și autentifică astfel personajul pe care pretinde a-l reprezenta, se pare — și o putem regreta! — că literatura științifico-fantastică îi e aproape cu totul străină. Aluzia finală la Războiul lumilor ar atesta faptul în suficientă măsură, dacă tot textul nu ne-ar duce către o asemenea concluzie. Ne putem întreba cât de probabilă e existența unui mistificator care, fără a avea nici o înclinație pentru fanteziile științifice, și-ar alege-o tocmai pe aceea de a fabrica una. Poate că vreun savant glumeț ar cădea în asemenea păcat. Dar nici atitudinea, nici stilul omului nostru nu sunt chiar ale unui om de știință. Dacă se pricepe să observe un amănunt, o face fără metodă. Când hazardează explicații, se lasă târât de emoții. Dacă e sincer și totodată veridic, nu putem decât regreta încă o dată că nu e un amator de anticipații. Într-adevăr, pare probabil că atunci ar fi fost dus mult mai repede spre considerarea ipotezei unei vizite, dacă nu a unei invazii a unor extratereștri, și s-ar fi comportat în consecință. În Ioc de asta, s-a vârât drept în gura lupului. Putem socoti, pe de altă parte, că — odată prizonier — s-ar fi comportat față de niște extratereștri într-un mod mai consecvent. Oricare cititor de literatură de anticipație, cât de cât experimentat, ar fi izbutit probabil să pună la punct o metodă îngăduindu-i să comunice cu acele ființe — sau măcar ar fi încercat s-o facă — și s-ar fi preocupat mai serios de originea lor.