Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

Nu prea știu de ce am bălmăjit ceva cu privire la secret, la care mi-au răspuns mormăind Apărare Națională, mi-au făcut cu ochiul și mi-au dovedit un respect și mai mare. Plimbările mele le apăreau acum într-o nouă lumină. Cedau deliciilor conspirației.

Coboram, pe strada Cuvier, către cheiul Saint-Bernard. Se opriră și cel mai jovial întinse un deget:

— Uite, cam de aici pornea socoteala aia luminoasă.

Ne aflam chiar sub clădirea secției de fiziologie generală și comparată. Punctul pe care mi-l arăta coincidea cu direcția țarcului cârliacilor giganți.

— Strașnică idee, zise el, să faci experiențele aici. Un loc discret. Pe nimeni nu l-ar duce mintea! Eu, dacă nu mi-ați fi spus…

Îl bănuiesc pe celălalt polițist de a fi pus capăt perorației printr-un cot bine plasat. Am încercat să rămân rece, dar tremuram de ațâțare. Incidentul era, într-adevăr, neașteptat. Lumina și zarva la care polițiștii fuseseră martori puteau să n-aibă nici o legătură cu cârliacii. Sau puteau proveni de la experiențe făcute pe cârliaci. Sau, în sfârșit, puteau fi pricinuite de cârliaci. Ultima ipoteză n-avea nici un sens și, dacă-mi trecu prin minte, o alungai îndată. Dar a doua zi mi-a fost cu neputință să obțin, din partea obișnuiților mei informatori de la Muzeu, nici cea mai mică indicație cu privire la vreo cercetare făcută pe cârliaci. Dacă era vorba de un secret, era bine păstrat. Ba mă cam îndoiam, chiar, că putea fi păzit până într-atât. După cum vă închipuiți, Muzeul n-avea nici un fel de tradiție militară.

Atunci m-am hotărât să intru noaptea în Jardin des Plantes sau să mă las închis într-o seară și să pândesc ce se petrece în preajma incintei cârliacilor giganți. Ținând seama de înălțimea gardului, cea dintâi soluție mi se păru a-mi depăși posibilitățile. A doua, mi se păru mai lesnicioasă, de vreme ce o aplicau și vagabonzii. Faptul că mai mulți dintre ei pieriseră, poate, în aventura asta nu-mi clinti hotărârea. Dacă na prin putere fizică, îi întreceam, cu siguranță, prin ingeniozitate. Cunoșteam Jardin des Plantes și oaspeții lui, lăsând la o parte cârliacii, așa că n-aveam să dau de bucluc. Voi lua cu mine, în lipsa altor arme, un baston zdravăn și ferecat. În cazul cel mai rău, aveam să mă adăpostesc în odăița Societății Prietenilor Muzeului, a cărei ușă se deschide cu ușurință.

Chiar lângă menajerie și în prelungirea Școlii Botanice se află un țarc aparent părăsit, parcul ecologic, în care feluritele plante din Île-de-France sunt lăsate să crească în voie. Locul e împrejmuit cu un gard destul de mărunt. Relieful terenului, grosimea boschetelor, densitatea bălăriilor îngăduie să te ascunzi cu ușurință. Am hotărât să mă vâr acolo.

A trebuit să aștept, nu fără enervare, ca o pereche să înceteze a se deda, chiar lângă locul pe care mi-l alesesem, la niște efuziuni foarte puțin științifice. Un scaun așezat lângă gard, o cracă de care m-am apucat, un salt, și m-am regăsit în ilegalitate! Am ocolit o clădire mică, nu fără a lua sub braț unul dintre scaunele pliante pe care administrația le pune la dispoziția vizitatorilor. Avea să-mi ușureze întoarcerea și să-mi îngăduie să aștept, in cele mai bune condiții, ora potrivită. Toate ușile micului depozit, în care sperasem să mă adăpostesc, erau închise. Așa că m-am afundat pe cât am putut în tufișuri, nu fără riscuri, pentru că se făcuse aproape nouă și era întuneric de-a binelea. Eram conștient de faptul că săvârșisem o crimă științifică minoră, perturbând mediul sălbatic. M-am străduit barem, fără succes, mă tem, să nu las nici o urmă.

M-am așezat pe pământ într-o mică vâlcea, neîndrăznind însă să mă folosesc de scaun, ca nu cumva să fiu văzut de afară. Apoi am lăsat orele să se scurgă. Pașii paznicilor se vătuiră. Curând tăcerea n-a mai fost tulburată decât de tunetul înfundat al circulației de pe cheiuri, care descreștea și el, precum și de urletul întâmplător al vreunei fiare. Știam din experiență că atavismele se redeșteaptă și că cel mai cumplit concert începe doar la miezul nopții. N-aș prea putea spune azi în ce direcții mi se îndreptară gândurile. Treceam prin momente de teroare irațio nală ce mă scăldau în sudori și prin altele, de un calm olimpian. Cu capul pe spate, sprijinit pe o pernă de ierburi înalte, priveam stelele. Luminile pâlpâitoare ale unui avion străbătură într-un rând cerul, răscolind constelațiile și m-am gândit la apropierile mincinoase și la falsele frontiere care determină imaginea pe care ne-o facem despre lume. Doi polițiști măsurau strada Cuvier. Zidul încojurând Jardin des Plantes mă apăra deocamdată de ei cu mai multă siguranță decât un continent, în cazul când crima mea ar fi fost dată în vileag. Lipsa unui nume, a unui loc de baștină, a unei familii, îmi condamna cârliacii la indiferență. Iată cum rămân oamenii orbi la ce-i face să se împiedice, atâta vreme cât nu li se arată piedica, și încă și atunci mai susțin deseori că simțurile le sunt perfecte și că misterul nu există.

Mi-am spus că, dacă veghea mea de noapte rămâne fără rezultat, aș putea rămâne acolo, în inima mărăcinișului și să devin un Robinson modern în inima unuia dintre cele mai mari orașe ale planetei. Să refuz agitația absurdă a lumii exterioare și să aștept ceasul adevărului.

M-am străduit de nu știu câte ori să văd ora pe cadranul luminos al ceasului, fără a îndrăzni să-mi aprind lampa de buzunar și căznindu-mă să tot schimb în cifre palidele dungi verzui ale arătătoarelor. Până la urmă mi-am desfăcut scaunul pliant și m-am așezat, clătinându-mă pe solul inegal, întinzându-mi cu voluptate membrele înțepenite de răcoreala ierbii. Mulțumit, mi-am decernat toate brevetele de mare spion, tot sucind și răsucind între degete mânerul bastonului. Către ora unu n-am mai avut răbdare. M-am întors pe unde venisem, ajutându-mă câteodată cu scurtele fulgere ale lanternei, temându-mă să nu atrag atenția enigmaticilor experimentatori descoperiți de către polițiști, dar temându-mă. Încă și mai tare că-mi scrântesc glezna. M-am pomenit, fără multă tevatură, pe aleie. Mai aveam de trecut o barieră, Menajeria.

Am izbutit, clădind o remarcabilă schelărie de scaune, care a trebuit să stârnească, a doua zi, mânia paznicilor. Aveam de gind, bineînțeles, să pun totul la loc, dar am fost împiedicat s-o fac.

Eram, în sfârșit, înăuntru. Mă temusem că voi dezlănțui un vacarm infernal. Mirosul se simte de departe, oricât de încărcat de duhori grele ar fi aerul Menajeriei. Dar tăcerea nu fu întreruptă. Înaintam, pe jumătate aplecat, încercând să evit scârțâitul pietrișului sub tălpi. Am ajuns în dreptul țarcului cârliacilor. Duhoarea lor cumplită mă strânse de gât.

Poarta era deschisă. Inima mi s-a oprit. Până să înceapă să bată am și aprins, fără să-mi dau seama, lanterna. Țarcul era pustiu. Am făcut atunci un lucru de care, cu siguranță, nu m-aș fi crezut în stare. Cu bastonul ridicat, cu lanterna în stânga, am înaintat în arenă. Gura peșterii artificiale vărsa o beznă pe care fasciculul de lumină al lanternei nu părea în stare s-o împrăștie.

Îmi amintesc că am auzit, de pe alee, un zgomot umed. O masă enormă, din care se prelingea apa, era târâtă pe pământ. O pală de duhoare îmi pătrunse în nări, îmi umplu plămânii și mă făcu să sughit. Am vrut să mă întorc, dar picioarele nu mă mai ascultau. O vibrație îmi străbătu șira spinării, explodă în țeastă. M-am întrebat dacă asta e frica. Lanterna și bastonul îmi scăpară din mâini. Eram sigur că aveam să mor și, lucru ciudat, mi-a fost cu neputință să-mi amintesc cum mă cheamă. Apoi oasele mi s-au lichefiat și am început să curg pe jos, capul mi s-a izbit de pământul bătătorit, chiar în dreptul lanternei. Fasciculul de lumină mi-a pătruns în ochi. Apoi totul s-a stins.