Gerard Klein - Planeta cu sapte masti

Pe de altă parte, domnea o mare nesiguranță cu privire la departamentul căruia se cuvenea să-i fie repartizată sarcina. Pe dinafară, măcar pentru un profan, făpturile semănau în parte cu arthropodele, dar dimen-siunea, lipsa antenelor și a ochilor compuși, modul lor aparent de locomoție interziceau o asemenea încadrare. Nu puteau fi trecute la repezeală nici printre reptile și amfibii. Iar o categorie intermediară nu exista. Așa că tre-buiau să rămână în purgatoriul științei.

Savanți grăbiți să părăsească totul pentru a se repezi în întâmpinarea noilor mistere nu se întâlnesc decât în romane. Un astronom demn de a-cest nume nu se va lăsa abătut de la studiul lui asupra emisiunii unei stele depărtate de cine știe ce cometă năvălind asupra Pământului. Tot așa, un zoolog competent n-ar trece strada pentru a se uita la marele șarpe de mare arătat într-o baracă de bâlci, decât dacă l-ar putea lega cumva de do-meniul său de cercetare. Știința este, în primul rând, o disciplină a spiritu-lui. Și pe lumea asta numai ziariștii se împrăștie care-ncotro, fără a ajunge vreodată undeva, devreme ce un nou subiect le solicită atenția chiar înainte de a fi izbutit să-l pătrundă pe cel vechi.

Am aflat, de altfel, că unul dintre acești redactori de fapte diverse se interesase, cu două săptămâni în urmă, de straniile făpturi pe care se grăbise să le boteze gândaci uriași, confundând probabil, așa cum fac oamenii de rând, libarca (Blatella Germanica sau Phyllodromia Germanica) cu cârliacul. Adusese cu el un fotograf, pusese trei întrebări și-și luase tălpășița. Nu s-a mai petrecut nimic, doar că într-un ziar din centrul Franței apăruse o fotografie destul de proastă, sub legenda: Gândaci sau crocodili, aceste fosile vii sunt strămoșii omului. Mai bine informate, sau mai blazate, cotidanele din capitală nu publicaseră nimic. Singur Le Monde dăduse o notiță sub titlul: O noua specie de mamifere își face intrarea la Jardin des Plantes. Nu părea să fi declanșat nici cea mai vagă curiozitate în rândul publicului cultivat.

Firește, nu m-am dedat la o adevărată anchetă care ar fi cerut o lentă și subtilă înaintare pe ramurile copacului ierarhic. Și, din pricina asta, s-ar putea să-mi fi scăpat vreo hotărâre de seamă. La vremea aceea încă nu acordam problemei o importanță deosebită. Grădinile zoologice sunt pline de făpturi foarte puțin cunoscute. Dar în timpul convorbirilor pe care le-am avut, am trezit, cu toate astea, o mulțime de reacții felurite și, uneori, surprinzătoare.

Unii dintre interlocutorii mei zâmbeau amuzați. Alții se grăbeau să schimbe vorba, ca și cum pătrunderea noii specii în citadela științei, de natură să zdruncine poate taxonomia, ar fi echivalat cu o indecență. Unii mărturisiră că nu văzuseră niciodată făpturile pomenite și făgăduiră vag să le cerceteze. Au fost câțiva care s-au supărat de ceea ce numeau zelul meu de neofit. Nu l-am putut hotărî pe nici unul să mă însoțească pentru a se uita pe loc la obiectele convorbirii noastre. În genere, mi s-a părut că deslușesc de fiecare dată o impresie neplăcută. Frica nu lipsea din asemenea manifestări, dintre care unele mi s-au părut curat morbide. Dar n-am putut stabili dacă proveneau din incapacitatea de a clasa făpturile sau dacă-și trăgeau izvorul din înfățișarea lor respingătoare.

Bineânțeles, l-am consultat pe bibliotecarul Muzeului, om de oarecare vârstă, cu o înfățișare fragilă, cu sprân-cene de zăpadă și totodată stufoase, a cărui politețe nu rămâne cu nimic în urma celei, proverbiale, a colegilor lui de la British Museum. Șchioapătă puțin, în urma unui accident. Printre cele cinci sute șaptezeci și unu de mii de volume ale Bibliotecii Muzeului, părea să nu se afle nimic în stare să-mi dea vreo informație. Nu spun că le-am cercetat pe toate.

— Distinsul profesor Schmetterlinck v-ar fi putut fi, cred, de folos, îmi zise bibliotecarul la capătul epuizantei urmăriri. Se interesa de animalele acestea.

Îmi aminteam vag de Schmetterlinck ca de un bă-trân foarte puțin distins și întrucâtva rău mirositor. Nu cred că are, într-adevăr, dreptul la titlul de profesor, căci, pe câte știu, nu și-a susținut niciodată lucrarea de diplomă. Trecuse, pe nesimțite, din turma studenților în corpul profesoral, dar fără a fi încetat să facă într-adevăr parte din cea dintâi, și am fost lesne îndemnat să cred că păstrase în el destulă curiozitate juvenilă pentru a se ocupa de făpturile în cauză.

— A plecat? am întrebat, dezamăgit.

— Firește, firește, spuse în șoaptă bibliotecarul, deși eram închiși în biroul lui. Dar ar fi mai exact să spunem că a dispărut.

— Dispărut? am repetat, fără să înțeleg.

— S-ar părea că lipsește de vreo cincisprezece zile. N-a mai fost văzut de atunci. Secretarul Muzeului a sfârșit prin a trimite pe cineva la el, pentru a afla dacă nu-i bolnav. N-a telefonat. Dar ușa era închisă, obloanele trase. Portăreasa nu știa nimic.

— A putut să se simtă rău, am spus făcând o strâmbătură, și…

— Nu, nu. Portăreasa, care era și femeia lui de serviciu, mătură în fiecare dimineață cele două odăi. S-a învoit să le arate directorului…

— S-a deranjat directorul?

— Nu chiar îndată. Peste câteva zile. Totul era în bună rânduială, ceea ce nu-i de mirare dacă ținem seama de portăreasă. Atunci cineva a părut sa-și amintească de o destăinuire pe care Schmetterlinck i-ar fi făcut-o. Urma să studieze fauna peșterilor din Ariège, în vederea unei publicări. Plecase, fără îndoială, nițel mai devreme decât la data când lua vacanță. Conform regulamentului, ar fi trebuit să anunțe Secretariatul și să lase o adresă, dar s-a dovedit că asta nu intra în obiceiurile lui. Așa că nimeni nu și-a mai bătut capul. Schmetterlinck va apărea, de bună-seamă, într-una din zilele ce vin. Între noi fie zis, lipsa lui nu mă prea supără. Are prostul obicei de a îndoi paginile și de a răsfoi cărțile, umezindu-și degetul.

— Familia lui n-a fost anunțată?

— Nu pare să aibă familie.

— Nici poliția?

Bibliotecarul tresări.

— Poliția, dragă domnule? Dar repede o mai luați! Pentru o escapadă! Păi, dacă s-ar face câte o dramă din fiecare lipsă neanunțată a unui profesor, ar trebui să recurgem la poliție de douăzeci de ori pe an. Notați că spun neanunțată, și nu nemotivată. La noi libertatea cercetătorului nu-i o vorbă goală! Nu, nu căutați un mister în toate astea. Vă spuneam doar că plecarea în concediu a distinsului profesor Schmetterlinck e regretabilă, pentru că v-ar fi putut, poate, da informații. Clipi, își deplasă cu câțiva centimetri piciorul țeapăn, își trecu mâna prin părul rar. Cu toate astea, șopti el, devenise din ce în ce mai ciudat în ultima vreme. Cu mult prea ciudat, dacă vreți să-mi cunoașteți părerea. Nu vreau să spun că purtarea lui era îndeobște scutită de ciudățenii, dar în ultima vreme întrecuse măsura. Cred că devenise cam… iertați-mi expresia… cam țicnit.

— Țicnit? am zis.

— Mi-a spus într-un rând, păstrați asta pentru dumneavoastră, că animalele acelea vorbeau, că vorbeau între ele. Firește, am crezut că glumește, dar părea serios ca un Inspector General. Animale! Care vorbesc! într-o grădină zoologică!

— Le-a cercetat multă vreme? am întrebat.

— Mult prea multă, după părerea mea. Dar nu l-au prea interesat, de vreme ce, până la urmă, a plecat în Ariège.

— Ei bine, aș fi fericit să-l văd când se întoarce, am spus, în chip de concluzie.

Dacă-mi pot îngădui să anticipez asupra urmării povestirii, trebuie să atrag atenția asupra faptului că tare mă îndoiesc să-l mai văd vreodată pe profesorul Schmetterlinck, chiar de-aș scăpa de aici. Nu dispun de nici o dovadă putând elucida misterul dispariției sale. Poate că s-a întors, pur și simplu, din Ariège. Sau poate că m-a precedat aici și a fost dus într-altă parte, sau soarta i-a fost pecetluită. În această ultimă ipoteză nu pot decât să aduc un emoționat un omagiu lucidității care I-a condamnat, din păcate, întocmai ca și pe mine, la imprudență.