Stanislaw Lem - Catarul

Ea mă privi numai. Încă nu-și putea veni în fire, mi-am zis. Am început să mă îmbrac. Pantofii nu-i pierdusem, pentru că erau cu șireturi, dar Annabella își pierduse sandalele. Ce-i drept, o fetiță desculță nu e azi nimic neobișnuit. Iar cămășuța poate fi luată drept bluză. Am ajutat-o să-și așeze volănașele de la spate, care aproape se uscaseră. “Acum o să ne prefacem a fi tată și fiică, așa o să ajungem mai ușor la telefon”, i-am spus. “înțelegi?” Ea aprobă din cap; am luat-o de mână și am pornit-o în lume. Primul cordon ne-a oprit dincolo de rampă. Carabinierii îi împingeau pe ușă pe toți gazetarii cu aparatele lor, pompierii alergau și ei în partea cealaltă, cu căștile pe cap, nimeni nu s-a uitat la noi în mod special, iar polițistul cu care am stat de vorbă știa puțin englezește. I-am spus că făcusem baie, dar nici nu m-a ascultat; ne-a cerut să urcăm sus cu escalatorul B, până la secția europeană, unde erau adunați toți pasagerii. Ne-am îndreptat deci spre escalator, iar când n-am mai fost văzuți, am cotit-o într-un coridor lateral. În urma noastră, vacarmul continua. Am intrat în sala de așteptare a bagajelor. Era goală. În spatele benzilor transportoare, ce rulau potolit, se afla un șir de cabine telefonice. Am luat-o pe Annabella într-o cabină și am format numărul lui Randy. L-am sculat din somn. În lumina galbenă, acoperind cu mâna receptorul, i-am relatat ce mi s-a întâmplat. M-a întrerupt o singură dată, crezând, poate, că nu auzea prea bine. Apoi am auzit numai suflarea lui grea, după care chiar nimic, de parcă ar fi amuțit de-a binelea.

— Mai ești pe fir? l-am întrebat în încheiere.

— Omule, mi-a răspuns. Şi încă o dată: Omule!! Nimic mai mult.

Atunci i-am înșirat repede ce era mai important. Urma să-l caute pe Ferner la ambasadă și să vină îndată amândoi la aeroport. Trebuia să facă totul în viteză, pentru că ne aflam între două cordoane de poliție. Aeroportul era închis, dar Ferner, desigur, avea să se descurce. Fetița era cu mine. Așteptam în aripa din stânga a clădirii, lângă transportorul de bagaje E 10, alături de cabine. Dacă n-o să fim acolo, ori ne găseau printre alți pasageri din secția europeană, ori — cel mai probabil — la prefectura poliției. I-am cerut să-mi repete totul pe scurt. Am pus la loc receptorul, așteptând ca fetița să zâmbească la gândul că am reușit așa de bine, sau măcar să văd o expresie de ușurare, dar a rămas în continuare țeapănă și tăcută. Când nu mă uitam la ea, îmi arunca pe ascuns câte o privire, de parcă ar fi așteptat ceva. Între cabine se afla o bancă tapițată. Ne-am așezat. În fund, prin pereții de sticlă, se deschidea perspectiva spre estacadele de sosire ale aeroportului. Una după alta, veneau ambulanțele tehnice. Din fundul clădirii răzbăteau spre noi, în zgomotul continuu, țipetele spasmodice ale femeilor. Ca să spun totuși ceva, orice, am întrebat-o pe fetiță de părinții ei, despre călătorie, dacă a condus-o cineva la aeroport; ea răspundea cam alandala, monosilabic, n-a vrut să-mi spună ce adresă are la Clermont, lucru care m-a cam supărat. Ceasul arăta ora unu și patruzeci de minute. De la convorbirea cu Randy trecuse deja o jumătate de oră. Niște tineri în salopete împingeau de-a lungul sălii de așteptare ceva ce semăna cu un aparat electric de sudură, dar nici nu se uitară la noi. Iar se auziră pași. Un tehnician cu căști la urechi trecea de la o cabină la alta, apropiind discul de detectare a minelor de fiecare ușă. Văzându-ne, s-a oprit După el apărură alți doi polițiști, care se opriră și ei în dreptul nostru.

— Ce faceți aici?

— Așteptăm, i-am răspuns, căci ăsta era adevărul.

Unul dintre carabinieri alergă undeva și se întoarse însoțit de un civil spătos. La întrebarea repetată i-am răspuns că-l așteptăm pe reprezentantul ambasadei americane. Civilul îmi ceru actele. Când scoteam portofelul, tehnicianul îi arătă cabina lângă care stătusem. Geamul era acoperit pe dinăuntru de ceața rămasă de la aburii veșmintelor noastre, pe când ne aflasem înăuntru. Holbară ochii la noi. Al doilea carabinier îmi pipăi pantalonii:

— Sunt uzi!

— Da, i-am confirmat precipitat. Uzi leoarcă!

Ca răspuns, au îndreptat puștile spre noi.

— Nu-ți fie teamă — am mormăit eu către Annabella.

Civilul a scos cătușele din buzunar. Fără vreo declarație formală, m-a legat de mâna lui; un alt polițist se ocupă de Annabella. Ea mă privi oarecum ciudat. Civilul duse la gură un walkie-talkie care-i atârna pe umăr și spuse ceva pe italienește, așa de repede că n-am înțeles nimic. Răspunsul l-a bucurat. Am fost scoși pe o ieșire laterală, unde ni s-au alăturat alți trei carabinieri. Escalatorul era oprit. Am coborât pe scările largi în sala de expediere a pasagerilor; văzusem deja pe geam un șir de Fiaturi ale poliției și tocmai mă gândeam care din ele ne era destinat, când din față a apărut un Continental negru, al ambasadei, cu steguleț. Nu-mi amintesc când anume vederea stelelor și dungilor mi-a mai produs o asemenea plăcere. Totul curgea ca pe scenă: noi coboram în cătușe spre ușa de sticlă, iar ceilalți tocmai intrau înăuntru — Du Bois, Randy și translatorul ambasadei. Arătau destul de ciudat, Randy în costum texan, iar ceilalți doi în smochinguri. Văzându-mă, Randy rămase pironit, se aplecă spre Ferner, iar acesta către translator, care se îndreptă spre noi.

Ambele grupuri se opriră și se produse o scurtă, dar pitorească, scenă. Purtătorul de cuvânt al celor veniți în ajutor începu să stea de vorbă cu civilul de care eram legat. Convorbirea se desfășura sacadat, italianul meu fiind handicapat de faptul că era legat de mine cu cătușele și, uitând mereu acest lucru, îmi tot smulgea mâna gesticulând. În afară de astronauta americano și presto! presto! nu înțelegeam nimic. Până la urmă, se lăsă convins și-și folosi iarăși radioul. La rându-i, Ferner avu și el onoarea să vorbească la aparat. Apoi, agentul meu se mai adresă o dată cutiei, care răspunse astfel încât celălalt luă poziție de drepți. Situația căpăta aspect de farsă. Ni s-au desfăcut cătușele, am făcut stânga împrejur și, în aceeași ordine ca înainte, dar în sens invers — cei arestați deveniseră escortă — de onoare —, am urcat la etaj. Am trecut pe lângă sălile de așteptare, pline de pasagerii care se odihneau pe unde se nimerea; am lăsat în urmă și un alt cordon de uniforme, ca mai apoi să intrăm, prin două serii de uși capitonate, într-un cabinet înțesat de oameni.

Văzându-ne, un uriaș apoplectic începu să-i împingă pe oameni afară. Mulți ieșiră, dar tot au mai rămas vreo zece persoane. Apoplecticul, răgușit, nu era altul decât prefectul poliției. Mi se oferi un fotoliu. Annabella se și așezase pe celălalt. Deși era vreme însorită, toate luminile erau aprinse, pe pereți atârnau tablouri înfățișând fragmente ale “Labirintului”, macheta acestuia stătea întinsă pe un cărucior de lângă birou, iar pe scândură luceau fotografiile încă umede. Îmi puteam imagina ce înfățișau. Ferner, stând în spatele meu, mă strânse de braț: a mers așa de ușor, pentru că telefonase prefectului încă de la ambasadă. Unii oameni stăteau în jurul biroului, alții se așezaseră pe pervazul ferestrei, viceprefectul nu scotea o vorbă, umbla numai de colo-colo, din cealaltă cameră fu scoasă, ținută de mâini, o secretară cu lacrimi în ochi, translatorul dădea din cap între mine și fetiță, gata să ne vină în ajutor, dar italiana mea era neobișnuit de corectă. Am aflat că scafandrii au pescuit din apă bluza mea și geanta Annabellei, și din cauza asta am devenit principalul suspect, pentru că reușiseră să ia legătura și cu hotelul “Hilton”. Eram deci companionul japonezului. Intenționam amândoi să fugim imediat după dezamorsarea bombei, și de aceea am fost primii care ne-am grăbit spre scări. Dar ceva n-a mers, japonezul a pierit pe loc, iar eu m-am salvat sărind de pe punte. Aici, părerile erau împărțite. Unii o socoteau pe Annabella o teroristă, alții credeau că eu am luat-o ostatică în vederea unor negocieri. Am aflat asta în particular, pentru că cercetarea oficială nu începuse — îi așteptau cu toții pe șeful securității aeroportului. Când acesta își făcu apariția, Randy, ca purtător de cuvânt american, din proprie inițiativă, dădu lămuriri despre acțiunea noastră. Eu îl ascultam, dezlipindu-mi discret pantalonii uzi de pe pulpe. Dădu numai acele explicații pe care le considera absolut necesare. Şi Ferner fu la fel de succint. Declară că acțiunea noastră era cunoscută la ambasadă, că și Interpolul fusese informat asupra ei, acesta, la rândul lui, urmând să transmită informațiile către partea italiană. Era o manevră abilă, pentru că toată afacerea era împinsă astfel pe umerii unei instituții internaționale. Evident, lor puțin le păsa de trebușoara noastră. Voiau să știe numai ce s-a întâmplat pe scări. Inginerul de la serviciul tehnic al aeroportului nu-și imagina cum am putut să ies din pâlnie și din hală fără să cunosc instalațiile de acolo, dar Randy i-a ripostat cu observația că nu trebuie să se omită gradul înalt de instrucție al comandoului USAF, din care făcusem parte. N-a specificat însă că instruirea asta o absolvisem cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Ne ajungeau mereu la urechi zgomote puternice, care zguduiau pereții. Acțiunea de salvare era în toi — se tăiase partea din punte, smulsă de explozie. Până atunci fuseseră scoase dintre resturi nouă cadavre și douăzeci și doi de răniți, dintre care șapte destul de grav. În spatele ușii era forfotă mare; viceprefectul făcu un semn unuia dintre ofițeri să vadă ce se întâmplă. Când ofițerul a ieșit, prin golul format între cei prezenți am zărit pe o măsuță aparte bluza mea sfâșiată de-a lungul cusăturilor și geanta Annabellei, făcută bucățele. Conținutul ei era întins pe pătrate de hârtie albă, toate lucrurile fiind sortate ca niște jetoane. Ofițerul se întoarse, frângându-și mâinile; presa! Niște gazetari mai înfipți pătrunseseră înăuntru, înainte de a putea fi opriți. Un alt ofițer se întoarse atunci spre mine: