Stanislaw Lem - Catarul

Noul aeroport se numea neoficial “Labirintul”. În perioada probelor, câteva săptămâni la rând, cei din serviciul de securitate, urcând scările cu cele mai inventive mijloace de ascundere a armelor, n-au reușit deloc să se strecoare fără a fi descoperiți. “Labirintul” lucra normal încă din aprilie, fără incidente deosebite — se mai găsea doar câte un pasager cu obiecte ciudate sau nevinovate, ba un pistol-jucărie, ba silueta acestuia meșterită din folii de plastic. Unii experți susțineau că toate astea erau o simplă diversiune psihologică a teroriștilor dezamăgiți, alții că erau doar încercări de a stabili eficacitatea reală a filtrelor. Juriștii aveau multă bătaie de cap cu acești pseudo-contrabandiști, pentru că intențiile lor păreau a fi clare, dar nu erau pasibile de pedeapsă. Singurul accident serios a avut loc în ziua în care părăseam Napoli. Un asiatic oarecare s-a lepădat de o bombă veritabilă pe așa-numita “punte a suspinelor”, în centrul “Labirintului”, când l-au demascat senzorii. A trântit încărcătura în mijlocul halei, deasupra căreia atârna podul, fapt care a provocat o explozie, inofensivă ce-i drept, însă suficientă ca să zdruncine nervii pasagerilor. Nimic mai mult. Acum cred că întâmplările acestea mărunte erau numai pregătiri ale operațiunii, în care noul tip de atac urma să anihileze noul tip de apărare.

Decolarea Alitaliei mele a întârziat cam o oră, pentru că nu era sigur care aeroport ne Va putea primi, Orly sau De Gaulle. M-am dus deci să mă schimb, pentru că la Paris se anunțau 30 de grade la umbră. Nu-mi aminteam în care valiză aveam maiourile-plasă, așa că m-am dus la baie cu căruțul, care nu încăpuse pe escalator, și am rătăcit îndelung pe versantele subterane, până ce un rajah mi-a arătat drumul. Nu știu dacă era cu adevărat un rajah, pare-se că nu, pentru că vorbea prost engleza, dar purta turban verde. Eram curios dacă la baie o să și-l scoată. Şi el mergea într-acolo. Umblând de colo-colo cu căruciorul, am pierdut atât timp, încât a fost nevoie să fac un duș; apoi m-am schimbat la repezeală cu haine ușoare de pânză și pantofi asemenea; borseta cu mărunțișuri am îndesat-o în valiză și m-am îndreptat spre ieșire cu mâinile libere. Toate lucrurile au intrat în bagaj. Pasul acesta s-a dovedit înțelept, întrucât mă îndoiam că microfilmele — le aveam în borsetă — puteau scăpa din “abatorul” de pe scări.

Aerul condiționat în hală cam lăsa de dorit — pe alocuri adia o boare rece, prin alte sectoare te ardea. La sectorul pentru Paris era călduț, așa că mi-am scos bluza și mi-am pus-o pe umeri. Si ăsta a fost un pas fericit. Fiecare dintre noi primea “permisul Ariadnei”, un carnet de plastic pentru bilete, în care era presat un rezonator electronic. Fără el nu puteai urca în avion. Imediat după barele rotative de trecere urma un escalator atât de îngust, încât trebuia să urci pe el cu pas de gâscă. Mersul aici amintea puțin de Tivoli, puțin de Disneyland. Mai întâi urcai repede în sus, acolo treptele formau un trotuar deasupra halei, într-un potop de lumini de neon. Cu toate astea, nu puteai vedea fundul halei, ascuns în întuneric. Nu știam cum s-a obținut acest efect. Dincolo de “puntea suspinelor”, trotuarul făcea o cotitură și, devenind din nou scară, mergea destul de abrupt în sus, prin aceeași hală, dar o puteai recunoaște numai după plafonul azuriu, pentru că fiecare transportor era prins de ambele părți cu plăci înfățișând scene mitologice. Continuarea nu-mi era dat s-o cunosc. Ideea ei era simplă — carnetul pasagerului care avea asupra lui ceva suspect anunța acest lucru printr-un sunet stăruitor. Cel vizat nu putea fugi pentru că transportorul era prea îngust, iar repetatele pasaje de trecere de deasupra halei erau menite să-i frângă rezistența psihică și să-l determine a renunța la armă. În sala de expediere a pasagerilor se aflau peste tot avertismente în vreo douăzeci de limbi, cum că acela care intenționa să treacă având asupra-i arme sau materiale explozive își punea viața în primejdie dacă voia să terorizeze pasagerii. Fraza aceasta enigmatică era interpretată în diferite feluri. Am auzit chiar de existența unor trăgători de elită, ascunși în spatele “pereților de aluminiu, dar n-am dat crezare faptului.

Era un zbor charter, dar Boeingul care aștepta s-a dovedit prea mare față de necesități, așa că la casă se vindeau și acum locurile rămase libere. Așa putea să cadă într-o cabală unul care, ca și mine, cumpăra bilet în ultima clipă. Boeingul fusese închiriat de un consorțiu bancar, dar cei mai apropiați vecini ai mei de pe scări nu prea arătau a funcționari de bancă. Prima a urcat pe escalator o băbuță cu baston, după ea o blondină cu un cățeluș, apoi eu, o fetiță și un japonez. Privind de sus în urma mea, am zărit numai foi de gazetă în mâinile câtorva bărbați. Am preferat să mă uit în jur, așa că mi-am băgat Heraldul meu sub bretele, ca o bonetă.

Blondina, în pantaloni cusuți cu perle, strânși pe pulpe, că i se vedea conturul chiloților, ținea în brațe un cățel împăiat. Arăta ca viu, deoarece clipea din ochi. Îmi amintea de blonda de pe copertă care-mi ținuse companie în drumul spre Roma. Fetița, cu ochișorii ei ageri, arăta în albul rochiței ca o păpușică. Japonezul, nu cu mult mai înalt decât ea, părea a fi un turist pasionat, parcă scos din frigiderul unui croitor vestit. Pe costumul în carouri îi atârnau curelele tranzistorului, ale lornetei, ale unei camere mari Niccon Six; când m-am uitat la el, tocmai îi desfăcea cutia, de parcă ar fi intenționat să fotografieze minunățiile “Labirintului”. Scara tocmai se aplatiza ca să devină bandă rulantă, când am auzit un țipăt prelungit. M-am întors. Venea dinspre japonez. Fetița se depărtase de el în panică, apăsând la piept geanta cu carnetul, iar el, cu o față inexpresivă, dădu radioul mai tare. Era naiv dacă socotea că putea să înăbușe strigătul: era numai un prim avertisment.

Mergeam unul după altul pe deasupra halei imense. De ambele părți ale punții străluceau în lumina reflectoarelor figura lui Romulus, a lui Remus și a lupoaicei, iar carnetul japonezului urla acum sfâșietor. Un tremur răzbătu printre oamenii strânși grămadă, deși nimeni nu scotea o vorbă. Japonezul nici nu clipea. Rămase o bucată de vreme cu fața împietrită, în timp ce urletul lua proporții, dar sudoarea îi curgea pe frunte în picături mari. Smulse carnetul din buzunar și începu să-l zdruncine furios. Toți se uitau lung la el, într-o tăcere mormântală. Nici o femeie n-a scos măcar un țipăt. În ce mă privea, eram curios să știu cum o să-l pescuiască din mijlocul nostru. Când “puntea suspinelor” s-a terminat și banda rulantă a ajuns la cotitură, japonezul s-a lăsat în jos, așa de repede, de parcă ar fi intrat în pământ. N-am înțeles imediat ce făcea el acolo, ghemuit. Şi-a scos cutia nicconului din învelitoare și a deschis-o; banda rulantă a ajuns iar în linie dreaptă, dar acum treptele au început să se ridice: se schimba escalatorul, întrucât cea de-a doua “punte a suspinelor” era de fapt o nouă scară care se întorcea pieziș prin hala cea mare. Când se ridică înapoi pe picioare, o dată cu nicconul, apăru o formă ovală, ca un cilindru scânteietor asemenea acelor de zahăr și abia încăpând în palmă. Era o grenadă nemetalică; fără mâner, cu învelișul dințat. N-am mai auzit urletul carnetului. Japonezul luă cu amândouă mâinile capacul grenadei, îl duse la gură, de parcă l-ar fi sărutat, și abia când și-l dezlipi de obraz am înțeles că smulsese detonatorul cu dinții — pentru că îi rămăsese între buze. M-am repezit la grenadă, dar n-am putut decât s-o ating, pentru că el s-a aruncat brusc înapoi, trântind mai mulți pasageri din urma lui, și m-a lovit în genunchi. Am nimerit-o cu cotul pe fetiță drept în față, mișcarea asta m-a aruncat spre balustradă, m-am lovit iar de ea și, trăgând-o după mine, am zburat amândoi dincolo de balustradă. Am simțit o lovitură puternică în șale și, din plină lumină, am căzut în întuneric.