Stanislaw Lem - Catarul

Mă așteptam să dau de nisip. Gazetele nu scriseseră din ce era făcut fundul halei, dar subliniaseră că explozia bombei n-a provocat nici o distrugere. Contând deci pe faptul că podeaua era acoperită de nisip, m-am străduit în zbor să-mi adun picioarele. Dar, în loc de nisip, am simțit ceva moale, îmbietor, umed, ceva ce se cufunda sub mine ca o spumă, și apoi am căzut într-un lichid înghețat: în același timp, zgomotul exploziei m-a pătruns până în măduva oaselor. Pe fetiță am pierdut-o. Picioarele mi-au intrat într-un nămol alunecos, ca într-o mocirlă; mă cufundam cu totul, bătând disperat din mâini, până ce m-a cuprins, ca un braț puternic, liniștea. Aveam aproximativ un minut la dispoziție, poate ceva mai mult, ca să ies de-acolo. Mai întâi să gândești, apoi să acționezi. Trebuie să fi fost un rezervor care prin forma lui îngreuna cumularea undei de șoc. Așadar, nu un vas, ci un fel de pâlnie, căptușită cu o masă noroioasă, umplută cu apă și acoperită cu un strat gros de spumă, în loc să mă fi cățărat zadarnic în sus, fiindcă eram cufundat până la genunchi, m-am așezat ca o broască, pipăind fundul cu degetele rășchirate. M-am mai ridicat ușor din dreapta. Folosind mâinile întinse ca o lopată, m-am târât acolo, tot plescăind cu picioarele prin pasta aceea lipicioasă — un efort teribil. M-am târât în continuare; am alunecat pe o parte, iar mi-am folosit mâinile ca o lopată, ridicându-mă cu ajutorul lor ca într-o ascensiune alpină fără cârlige pe un versant înzăpezit, dar acolo puteai măcar să-ți tragi sufletul.

M-am cățărat în sus, până ce au început să-mi plesnească umflăturile de pe față, și am ieșit afară aproape sufocat, sorbind o gură de aer, în semiîntunericul plin de corul de urlete al oamenilor de deasupra mea. Am întors capul de jur împrejur, pe deasupra băltoacei de spumă. Fetița dispăruse. Am tras din nou aer în piept și m-am cufundat. Nu puteam să deschid ochii, în apă era ceva care ardea ca un foc viu; am ieșit și am intrat de trei ori, simțind cum mă lăsau puterile, pentru că nu mă puteam desprinde de fundul mocirlos — trebuia să înot mereu pe deasupra lui, ca să nu mă înghită. Tocmai îmi pierdusem orice speranță, când am simțit în palme părul ei lung. De atâta spumă, era alunecoasă ca un pește. Când am apucat-o de bluză, făcând un nod ca s-o pot ține strâns, începu să tremure.

Nu știu cum am ajuns cu ea deasupra. Mi-amintesc zbaterea neîntreruptă, bășicile mari de pe fața ei, pe care le spărgeam, oribilul miros metalic al apei, blestemele mele fără glas și modul în care o împingeam pe buza pâlniei, un fel de meterez gros și elastic. Când fetița a ajuns dincolo, eu n-am ieșit imediat din apă, m-am cufundat iar până la gât în bulboanele înspumate, suflând din greu, iar oamenii țipau întruna. Mi se părea că plouă peste mine la răstimpuri, cu picături rare, călduțe. Pare-se că aveam viziuni, căci de unde până unde o ploaie, așa din senin? Ridicând capul, am zărit puntea. Fâșii de aluminiu atârnau din ea ca niște zdrențe, iar podeaua strălucea ca prin sită. Avea treptele turnate din oțel, în forma unor faguri de miere, ca un fel de site care puteau lăsa să treacă suflul, dar rețineau sfărâmăturile.

Cum necum, am ajuns pe marginea pâlniei; ploua întruna. Am tras-o pe fetiță peste genunchi, cu fața la pământ. Se simțea neașteptat de bine, pentru că începuse să vomite. I-am masat ritmic spinarea, simțind pe rând toate oscioarele. Icnea, se îneca, dar, în sfârșit, respira. Şi pe mine începu să mă cuprindă o senzație de vomă. Mi-am băgat degetul în gură. M-am ușurat oarecum, dar nu îndrăzneam încă să mă ridic pe picioare. Am început să disting mediul înconjurător, deși nu prea era lumină, pentru că unele dintre becurile de neon de deasupra punții se stinseseră. Ţipetele de sus se schimbaseră în gemete și horcăituri. Oamenii mor acolo, mi-am zis — de ce nu le vine nimeni în ajutor? De undeva se auzea un vacarm, parcă ceva zăngănea, de parcă s-ar fi încercat repunerea în funcțiune a escalatorului. Auzeam acum alte țipete, dar de alt soi; erau ale unor oameni întregi, sănătoși. Nu înțelegeam ce se întâmpla. Pe toată lungimea sa, escalatorul era plin de oameni, unul peste altul, cuprinși de panică. Nu se putea ajunge la cei care mureau înainte de a-i da la o parte, mai întâi pe cei înnebuniți de groază. Bucăți de haine și pantofi se opriseră între trepte. Nu exista nici un alt mijloc lateral de acces, puntea dovedindu-se a fi o capcană.

În vremea asta încercam să am grijă, și de mine, și de fetiță. Părea că-și venise în fire. I-am spus că totul e bine, că nu trebuia să-i fie teamă, că o să ieșim îndată de-acolo. Ochii se obișnuiseră cu întunericul și, într-adevăr, am descoperit repede ieșirea. Era o clapă, lăsată deschisă din nebăgare de seamă. Dacă ar fi fost păzită, am fi fost prinși ca niște șoareci în cursă, în spatele clapei era un tunel, asemenea unui canal, cu o altă clapă — sau mai degrabă un soi de scut concav —, tot așa lăsată deschisă. Pe un coridor luminat de becuri apărate de niște grătare, am ajuns la o subterană, joasă ca un buncăr, plină de cabluri, țevi și noduri sanitare. “Ţevile astea ne pot duce spre niște săli de baie”, i-am zis fetiței, dar aceasta iar dispăruse. “Ei, unde ești?” i-am strigat, uitându-mă peste tot în jur. Nu erau decât blocurile de beton, care susțineau pereții. Am zărit-o alergând desculță, sprijinindu-se când de un bloc, când de altul. Am ajuns-o din câteva salturi, cu o durere groaznică în șale, și am apucat-o de mână, dojenind-o: “Ce idei sunt astea, drăguță? Trebuie să fim mereu alături, altfel ne rătăcim.” Ea mă urmă în tăcere. Departe, înaintea noastră, se zărea o lumină: o pantă cu pereții albi de faianță. Am urcat la nivelul superior și aici, dintr-o privire, tot mediul înconjurător mi-a apărut așezat la locul lui. Am recunoscut următoarea pantă, care se deschidea nu departe; pe acolo cărasem cu o oră în urmă căruțul cu bagaje. După un colț, apăru un coridor cu un șir de uși. Am deschis-o pe prima, aruncând o monedă — aveam mărunțiș prin buzunare — și am prins-o iarăși pe fetiță de mână, fiindcă mi se părea că iar vrea să fugă. Se găsea, probabil, încă în stare de șoc. Nu era de mirare. Am tras-o după mine în sala de baie. N-a scos o vorbă și eu, la rându-mi, nu i-am mai spus nimic; când am văzut-o în lumină, era plină de sânge. Asta era ploaia aceea caldă. Se vedea treaba că și eu arătam la fel. Am tras hainele de pe ea și de pe mine, am aruncat totul în chiuvetă, am dat drumul la robinet și, numai în slip, am luat-o cu mine sub duș. Apa fierbinte mi-a mai potolit nițel durerea de șale. Curgea peste noi în șuvoaie roșii. Am frecat-o pe fetiță pe toate părțile, nu numai ca să-i spăl sângele, dar și ca să o trezesc de-a binelea. Se lăsa în voia mea, complet pasivă, când i-am spălat și părul, cum m-am priceput. Când am ieșit de sub duș, am întrebat-o, cu ton scăzut, cum o cheamă. Annabella. Englezoaică? Nu, franțuzoaică. Din Paris? Nu, din Clermont. Am început să-i vorbesc franțuzește, scoțând totodată din baie lucrurile noastre, ca să le clătesc. “Dacă te simți în putere”, i-am propus, “poate îți clătești singură rochița.” Supusă, s-a aplecat deasupra căzii. Storcându-mi pantalonii și cămașa, mă gândeam ce-o să fie mai departe. Aeroportul era închis și plin de poliție. Să fi pornit, pur și simplu, încotro vedeam cu ochii, până ce aveam să fim opriți în vreun punct? Dar autoritățile italiene nu erau avizate în privința misiunii mele. Singurul inițiat din afară era Du Bois Ferner, primul secretar al ambasadei. În hală rămăsese bluza mea, cu un bilet pe un alt nume decât pe factura hotelului. Revolverul și electrozii îi lăsasem în “Hilton”, într-un pachet pe care urma să-l ia Randy pe seară. Dacă prindeau de veste, atunci le dădeam cu adevărat de bănuit. Deja eram suspect: o experiență mult prea mare în condițiile unui salt disperat, o prea bună orientare în subteranele aerogării și, în afară de asta, îndepărtasem ca nimeni altul orice urmă de sânge. Să admitem chiar acuzația că, într-un fel, eram părtaș la toată întâmplarea. Nimeni nu e în afara bănuielii de când onorabilii avocați și alte notabilități pun bombele pe seama unei simpatii ideologice. Bineînțeles că aș scăpa de orice belea până la urmă, dar mai întâi aș ajunge la zdup. Nimic altceva nu dă avânt poliției într-o cercetare ca perplexitatea. Mă uitam cu spirit critic la Annabella. Avea ochiul lovit, părul ud îi atârna în șuvițe, tocmai își uscase rochița cu ajutorul mecanismului de uscat mâinile — o fată isteață. Mi-am făcut repede un plan. “Ascultă, domnișoară”, i-am zis, “știi cine sunt eu? Sunt un astronaut american, iar în Europa mă aflu într-o misiune importantă, incognito. Înțelegi? Trebuie să ajung până diseară la Paris, iar aici o să ne interogheze pe fiecare de o sută de ori. Asta înseamnă precis pierdere de timp… Așa că trebuie neapărat să sun la ambasadă, să-l prind pe prim-secretar. El o să ne ajute. Aeroportul o să fie închis, dar în afară de avioanele obișnuite mai sunt cele speciale, cu poșta diplomatică. O să plecăm cu un avion din astea. Împreună. Ce zici, îți place?”