Stanislaw Lem - Catarul

Capacitatea de a adormi la o oră stabilită era partea esențială a antrenamentului. Oare degeaba se aflau jos în mașină doi oameni, privind la osciloscopul care indica mișcările plămânului și inimii mele? Ușa închisă pe dinăuntru, ferestre ermetice… Ce-mi pasă mie că el s-a culcat la aceeași oră, în chiar același pat!

Diferența între “Hilton” și “Hanul Celor Trei Fantome” era de netăgăduit. Mi-am închipuit propria mea întoarcere. Neanunțat, trag în fața casei sau, mai bine, numai în dreptul farmaciei, apoi mai merg puțin pe jos, de parcă m-aș întoarce dintr-o plimbare; copiii care tocmai au terminat școala în ziua aceea mă văd de sus, de la fereastră; scările duduie sub picioarele lor — îmi mai amintesc că trebuie să mai beau un gin. O clipă am rămas șovăielnic, apoi, ridicându-mă într-un cot, m-am târât din așternut… sticla rămăsese în valiză… am ajuns pe dibuite la masă, am căutat pe sub cămăși forma ei turtită, am turnat în capac, dar puțin mi-a curs pe degete. Am băut până la fund, cu sentimentul prostesc al unui actor într-o piesă jurată de amatori. Fac ce pot, am încercat eu să-mi găsesc o justificare. M-am întors în pat pe nevăzute — torsul, mâinile, picioarele au dispărut, bronzul pielii s-a contopit cu întunericul camerei, numai șoldurile distonau cu dunga lor albă. M-am întins cât eram de lung… Alcoolul îmi încălzea stomacul… Am dat cu pumnul în pernă: “Așa ai ajuns, rezervistule!” Mi-am tras pătura peste cap și am încercat să adorm. Mai întâi acea ațipire, în care rămășițele stării de veghe le poate spulbera doar inactivitatea. Parcă aveam deja niște vedenii. Parcă zburam prin aer. Interesant era că tot un asemenea zbor îmi apăruse în vis și înaintea șederii în stația de benzină. De parcă acele catacombe încăpățânate ale creierului meu nu voiau să ia cunoștință de nici o corectare a experienței. Zborul în vis este falsificat, deoarece corpul păstrează în el o orientare normală, iar mișcările mâinilor și picioarelor sunt la fel de ușoare ca în realitate, deși mai fluide și mai sprintene. Într-adevăr, e cu totul altfel. Mușchii cad pradă unui haos general. Vrei să dai ceva la o parte, dar în vremea asta zbori tu însuți spre spate; vrei să te așezi, îți tragi picioarele până sub barbă, dar din cauza unui avânt imprudent te poți face knock-out cu genunchii. Corpul se comportă ca un posedat, deși este numai dezlănțuit, lipsit de rezistențele salvatoare pe care i le servește întotdeauna Pământul.

M-am trezit pe jumătate înăbușit. Ceva moale, dar inflexibil, mă împiedica să respir în voie. Am sărit în sus, cu mâinile întinse, de parcă aș fi vrut să-l apuc pe cel care voia să mă sugrume. Mi-am revenit, așezându-mă nu fără efort, de parcă aș fi smuls de pe creier o piele lipicioasă, nesuferită. Prin spațiul dintre draperii se strecura în cameră strălucirea de mercur a luminii din stradă. Așa mi-am dat seama că sunt singur. Mă căzneam să respir, nasul îmi era ca betonat, gura arsă, limba uscată. Se vedea treaba că sforăisem din cale-afară. Mi se păru că tocmai sforăitul ăsta l-am mai simțit în ultima fază a somnului, înainte de trezire.

M-am ridicat cam nesigur, pentru că, deși îmi mai revenisem, somnul încă mă apăsa, ca o greutate imobilă. M-am aplecat atent spre valiză, ca să ajung pe dibuite la buzunarul lateral, unde era elasticul ce ținea fiola de piribenzamină. Cred că și la Roma dăduse colțul ierbii. În Sud începe să ruginească cel mai devreme, iar apoi, valurile acestea de pălire a ierbii se prelungesc, tinzând spre paralelele superioare — știe asta oricine a trecut prin febra catarului de toamnă. Era ora două. M-a cuprins o ușoară neliniște la gândul că paznicii mei ar vrea să iasă din mașină dacă inima mea ar sălta, cumva, în osciloscop; m-am întins la loc în pat, cu un obraz pe pernă, pentru că astfel ceda cel mai repede umflătura din nas. Am rămas așa, cu urechea ciulită la ceea ce ar putea fi dincolo de ușă, ca să mă asigur că nu mă pomenesc cu vreun oaspete nepoftit. Dar era liniște… Inima și-a reluat ritmul obișnuit.

Nu m-am mai întors la imaginea casei mele, pentru că nu voiam, sau poate socoteam că nu trebuia să-i bag pe ăia micii în treaba asta. Să nu adormi fără ajutorul copiilor, asta e! E de ajuns puțină yoga, adaptată, pentru astronauți de către doctorul Sharp și colaboratorii lui. O știam ca pe Tatăl Nostru și am aplicat-o cu un asemenea efect, încât nasul meu a început să fluiere amiabil, lăsând să treacă ușor aerul, iar piribenzamină, lipsită de adaosul pentru starea de trezie, mi-a inoculat în creier un soi de somnolență, parcă impură, tulbure, și nu mai știu când am adormit de-a binelea.

La opt dimineața am plecat la Randy bine dispus, pentru că începusem ziua cu plimasină și, în ciuda aerului uscat și fierbinte, nasul nu mă mai deranjai Hotelul lui Randy era departe de “Hilton”. Se afla pe o străduță cu caldarâm roman, înțesată de mașini, nu departe de Piața Spaniei. Am uitat cum se numea. Așteptându-l pe Randy, în spațiul care servea drept hol, recepție și bar, am răsfoit Herald-ul cumpărat în drum, curios să aflu cum stau lucrurile cu negocierile între Air France și guvern, pentru că nu-mi surâdea deloc perspectiva de a mă poticni la Orly. Serviciile auxiliare aeriene erau în grevă, dar, deocamdată, la Paris se putea ateriza.

Îndată apăru și Randy; n-arăta rău după o noapte nedormită, deși cam posomorât, însă eșecul era evident. Ne mai rămăsese Parisul, ultimul colac de salvare. Randy intenționa să mă conducă personal la aeroport, dar nu l-am lăsat. Voiam să-și facă somnul ca lumea. El susținea că asta era imposibil în camera lui, așa că m-am dus cu el sus. Camera era într-adevăr însorită, iar din baia larg deschisă, în loc de răcoare, venea un aer încins.

Din fericire ne aflam în raza anticiclonului dinspre Azore, mai degrabă uscat, așa că, apelând la cunoștințele mele profesionale, am tras draperiile, am înmuiat în apă partea de jos a lor, ca să îmbunătățesc circulația aerului, am dat drumul apei în șuvoaie subțiri, din toate robinetele, și, după operațiunea asta samariteană, mi-am luat rămas-bun de la el, asigurându-l că-i voi telefona când voi avea ceva concret. Am plecat cu taxiul la aeroport, m-am oprit nițel la “Hilton” să-mi iau bagajul și, înainte de ora unsprezece, eram deja cu valizele în drum spre punctul de control. Mă găseam pentru prima dată în noul aeroport al Romei și căutam cu ochii minunile lui tehnice de asigurare, atât de popularizate prin gazete, fără a bănui cât de bine urma să le cunosc.

Presa salutase deschiderea acestei aerogări cu mare zgomot, asigurându-ne că se va pune capăt oricărei încercări de atentat. Numai marea hală de sticla a plecărilor avea o înfățișare obișnuită. Clădirea, arătând de la înălțime ca o tobă, era plină de o rețea de escalatoare și trotuare mobile care filtrau discret oamenii. În ultima vreme se cam înmulțiseră cazurile de contrabandă cu arme și încărcături explozive pe bucățele, putând fi ascunse în toaleta avionului, așa că italienii au fost primii care au renunțat la magnetometre. Sondarea veșmintelor și a corpurilor se făcea prin vibrațiile ultrasunetelor în timpul mersului cu escalatoarele, iar rezultatele acestei revizii imperceptibile erau estimate în mod curent de un computer, care îi desemna pe cei bănuiți de fraudă. Se scrisese că aceste vibrații erau în stare să descopere fiecare plombă din dinți și orice cataramă la bretele. Nu le scăpa nici încărcătura nemetalică.