Stanislaw Lem: Catarul

Cerul își storcea norii asemenea clăbucilor. Mă apropiam de stația de benzină. Am încetinit. M-a depășit un bătrânel cu aer de adolescent; pletele albe, lungi, îi jucau în vânt și gonea însoțit de o fanfară răgușită, ca un Wotan ramolit. Am tras aproape de pompe. În timp ce mi se turna benzină în rezervor, am azvârlit tot ce mai rămăsese în termos, inclusiv zahărul de culoarea bronzului de la fund. Geamurile murdare de grăsime și de sânge le-au lăsat necurățate. Am pornit mai departe, spre șanțuri; am coborât și mi-am îndreptat oasele. Exista aici un mare pavilion comercial, sub sticlă, de unde Adams cumpărase o pereche de cărți, imitație de tarot italian din secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea. Stația se afla în renovare. Groapa făcută pentru noul distribuitor întrerupea terenul plin de pietriș alb, încă nelaminat. Ușile de sticlă s-au dat la o parte înaintea mea. Am intrat înăuntru. Era pustiu. Siesta? Trecuse de mult. M-am strecurat printre grămezile de cutii colorate și fructe artificiale. Scara mobilă care ducea la etaj a pornit-o la apropierea mea, iar când i-am dat târcoale, s-a oprit. M-am zărit, din profil, la televizor, lângă vitrine… Imaginea în alb-negru tremura în lumina soarelui. În realitate nu eram chiar atât de palid, așa cred. Nici un vânzător în tot magazinul. Pe la colțuri se îngrămădeau tot felul de suveniruri ieftine, aceleași cărți de joc și multe altele. Tocmai căutam prin buzunare ceva mărunțiș, încercând să zăresc un vânzător, când pietrișul de afară a scârțâit iar sub niște roți. Dintr-un Opel alb, care se oprise brusc, a coborât o fată în jeanși, a ocolit șanțul și a intrat în pavilion. Am văzut-o pe monitor. Stătea la câțiva pași buni înaintea mea, nemișcată. Am luat de pe tejghea o imitație de xilogravură veche, un Vezuviu fumegând deasupra golfului; mai erau acolo vederi cu fresce pompeiene, care-i făceau să strâmbe din nas pe părinții noștri. Fata a făcut câțiva pași în direcția mea, de parcă n-ar fi fost sigură dacă sunt vânzător. Scările s-au pus în mișcare. Rulau încet, iar ea stătea acolo — o figură măruntă, în pantaloni. M-am întors cu gândul să ies. Nu era nimic neobișnuit în asta. Avea o față aproape de copil, inexpresivă, gura mică, și numai faptul că privea: parcă prin mine cu ochii rotunzi, zgâriindu-și cu unghia gulerul alb al bluzei, m-â făcut ca, trecând pe lângă ea, să-mi încetinesc pașii; fata, tăcută, liniștită, a început să se dea de-a dura. Am fost atât de surprins, încât înainte de a-i sări în ajutor, ea s-a dus cât colo. N-am reușit s-o sprijin, i-am slăbit numai căderea, apucând-o de umerii goi, de parcă aș fi culcat-o pe spate, cu asentimentul ei. Stătea întinsă ca o păpușă. Privind din afară, puteai crede că am îngenuncheat lângă un manechin răsturnat, pentru că, în apropierea geamurilor, stăteau de ambele părți manechine în costume napolitane, iar eu între ele. Am apucat-o de încheietura mâinii. Avea pulsul slab și neregulat. Stătea întinsă la pământ, arătându-și vârfurile dinților și colțul ochilor de parcă ar fi dormitat O sută de metri mai încolo, mașinile veneau una după alta la pompa de benzină, apoi se întorceau brusc, cufundându-se în praful alb al drumului spre del Sole. Numai două mașini mai rămăseseră în fața pavilionului — a mea și a fetei. Mi-am îndreptat încet spinarea și i-am aruncat o ultimă privire. Antebrațul cu încheietura delicată, pe care i-o lăsasem în jos, se odihnea într-o parte. Ridicându-și puțin brațul, își dezvălui puful alb al subsuorii dezgolite, cu două mici semne ca niște zgârieturi sau ca un tatuaj în miniatură. Văzusem cândva ceva asemănător la prizonierii SS-ului — niște semne ca niște prune. Dar astea erau mai degrabă o simplă inscripție. Picioarele îmi tremurau, mai că-mi venea să-ngenunchez din nou, dar mi-am stăpânit pornirea. M-am îndreptat spre ieșire. De parcă ar fi dorit să sublinieze că scena se terminase, scările rulante se opriră și ele. În prag, am mai aruncat o privire înapoi. O grămadă de baloane colorate mă împiedica s-o văd pe fată, dar am zărit-o pe monitor. Imaginea tremura. Mi se părea că ea era cea care tremura. Am mai așteptat vreo două-trei secunde. Nimic. Ușa de sticlă, servilă, m-a lăsat să trec. Am sărit șanțul, m-am urcat în Hornetul meu și am dat înapoi ca să văd numărul Opelului. Era nemțesc. Înăuntru, dintr-un maldăr de lucruri colorate, se vedea un baston de golf. Aveam la ce să mă gândesc în timp ce mă încadram în trafic. Părea să fi fost un ușor atac epileptic, nu prea grav. Există din astea, fără zbucium. Poate că simțea ceva și de aceea s-a oprit, iar când a intrat în pavilion, și-a pierdut cunoștința. De aici acea privire inexpresivă și acea mișcare insectilă a degetelor, zgâriind gulerașul. Dar mai putea fi și o simulare. Nu-i zărisem Opelul pe traseu. Ce-i drept, nu prea fusesem atent, iar mașini din acestea, albe, cu linia ascuțită, întâlnisem destule. Am trecut ca printr-o oglindă care mărește fiecare amănunt ce mi-l aminteam, în pavilion ar fi trebuit să existe cel puțin doi, poate trei vânzători. Oare toți au plecat în același timp la un păhărel? Ciudat lucru. Deși, ce-i drept, și asta era posibil în zilele noastre. Se duseseră la bar, socotind că la ora aceea nimeni nu intra în magazin, iar fata a tras acolo pentru că prefera să fie găsită în acel loc, și nu în stația de benzină; nu dorea să ofere un spectacol băieților în uniforme de Supercontemaggiore. Lucrurile s-au întâmplat cât se poate de natural. Așa o fi fost? Sau poate mult prea natural? Era singură. Cine, aflându-se într-o asemenea situație, călătorea singur? Şi ce? Dacă s-ar fi trezit, n-aș fi condus-o înapoi la mașină? M-aș fi străduit s-o conving să nu se mai urce la volan. Şi atunci? Aș fi sfătuit-o să-și lase Opelul și să vină în mașina mea. Oricine ar fi procedat la fel. Desigur, așa aș fi făcut, dacă m-aș fi aflat acolo ca simplu turist. M-au trecut toate căldurile. Ar fi trebuit oare să rămân, să mă bag în cine știe ce belea — dacă merita să fac așa ceva! Doar pentru asta eram acolo! Pe naiba! Tot mai serios mă convingeam că, într-adevăr, își pierduse cunoștința, și tot mai puțin eram sigur de acest lucru. Pe deasupra, nu se lasă așa un pavilion comercial, doar e o casă de mărfuri. Măcar casiera trebuia să rămână la locul ei. Iar locul de la casă era gol. Ce-i drept, tot interiorul se vedea ca în palmă de la cafeneaua de vizavi, de partea cealaltă a șanțurilor. Cine putea, totuși, să știe că am să trec pe acolo? Nimeni. Așadar, oricum, toată povestea nu fusese plănuită împotriva mea. Urma să devin o victimă anonimă? Şi, de fapt, victima cui? Cum adică, vânzătorii, casiera, fata — toți să se fi înțeles dinainte? Asta ar fi fost de-a dreptul fantastic. Atunci, era o simplă întâmplare. Şi tot așa, întruna. Adams a ajuns întreg la Roma. Şi era singur. Dar alții? Deodată mi-am amintit de bastonul de golf pe câmp. Dumnezeule mare, păi… bastoane din astea…

M-am hotărât să nu mă las doborât, chiar dacă mi se părea că o luasem razna de-a binelea. Ca un actor prost, dar încăpățânat, m-am întors la rolul jucat alandala. La următoarea stație de benzină, fără să cobor, am cerut o cameră de automobil. Un brunet chipeș, îmbrăcat în overall, s-a uitat la roțile mele: ale dumneavoastră sunt fără camere. Dar eu am nevoie de cameră! Am plătit, privind mereu spre autostradă, ca să nu pierd din ochi Chryslerul, dar acesta nu se vedea. Nouă mile mai încolo, am schimbat roata cea bună cu rezerva. Am schimbat-o pentru că și Adams o schimbase. Când am îngenuncheat lângă cric, aerul ardea, pur și simplu. Neuns de multă vreme, cricul scârțâia; niște avioane cu reacție, invizibile, sfâșiau cerul pe deasupra capului, și zgomotele acestea de tunet îmi aminteau artileria navală care acoperea adăpostul normand. De unde aceste amintiri? Am fost și mai târziu în Europa, dar ca exponat oficial, ce-i drept, de mâna a doua, pentru că eram în rezervă, dar aproape fictiv — ca membru al unui proiect marțian. Europa îmi arătase atunci chipul ei demn, însă abia acum o cunoșteam — dacă nu mai bine, oricum, fără costum de gală, cu ulițele puțind de urină din Napoli, cu prostituatele sale nerușinate: chiar hotelul, care se mai mândrea cu stelele lui, decăzut, năpădit de afaceriști, iar un porno-cinema ar fi fost cândva de neconceput lângă un asemenea lăcaș… Dar poate că nu era așa, poate că aveau dreptate cei care spuneau că Europa se destrăma începând de sus, de la vârf? Tabla și uneltele îmi ardeau palmele. Mi-am uns mâinile cu cremă, m-am șters cu “Kleenex”-ul și m-am instalat la volan. Deschiderea sticlei cu schweppes, cumpărată în stație, n-a durat decât o clipă, pentru că rătăcisem pe undeva briceagul cu desfăcător, așa că am înghițit lichidul amar, gândindu-mă la Randy, care, undeva, pe traseu, auzea cum beau. Acoperișul se încinsese de atâta soare și mă ardea. Pielea de pe ceafă parcă mi-era prăjită. Pe asfaltul dinspre orizont pluteau luciri metalice, de parcă acolo ar fi fost apă. Să fie un tunet? Da. Pare-se că-și mai înainte tunase, când zburaseră avioanele cu reacție, dar fiecare sunet mai slab decât tunetul apropiat era acoperit de murmurul neîntrerupt al autostrăzii. Acum, tunetul acoperea vuietul ei, străpungea cerul cu norii lui încă aurii, dar aurul acesta plutea deasupra colinelor cu un galben încins.