Stanislaw Lem - Catarul

Indicatoarele anunțau localitatea Frosinone. Sudoarea îmi curgea pe spinare de parcă cineva m-ar fi gâdilat cu o pană între omoplați, iar furtuna, teatrală ca și italienii, în loc să se pună pe treabă, amenința numai, fără a slobozi nici o picătură de ploaie. Coamele grizonate umblau însă ca un fum de toamnă prin peisaj și am văzut chiar, intrând într-o cotitură largă, locul în care ceața, atârnând oblu, atrăgea norul spre autostradă. Am întâmpinat primele picături mari ce-mi împroșcau parbrizul, cu ușurare. Şi dintr-o dată începu să plouă cu găleata.

Parbrizul devenise un adevărat câmp de luptă, pentru că nu dădusem drumul de la început ștergătoarelor; abia când resturile de insecte fuseseră măturate bine, le-am oprit și am tras deoparte. Urma să aștept o oră încheiată. Ploaia venea în valuri, lovind în acoperiș, mașinile treceau în goană pe lângă mine, trasând în urmă dungi tulburi de apă scânteietoare, învolburând ploaia, iar eu respiram adânc. Apa se prelingea pe geamul înclinat al mașinii, curgând șiroaie pe genunchii mei. Am aprins o țigară, adăpostind-o în palmă, ca s-o feresc de umezeală; nu-mi plăcea, era mentolată. Tocmai trecu un Chrysler de culoare metalică, dar apa așa-i sălta pe geamuri, că n-am putut să-mi dau seama dacă era cel cunoscut. Se întuneca tot mai mult. Fulgere, trosnete ca ale unei tinichele sfâșiate. Am început să număr clipele de la fulger la tunet, ca să-mi alung plictiseala; autostrada murmura și urla, de parcă nimic n-ar fi fost în stare s-o potolească. Ceasul arăta ora șapte — era momentul. Cu un sentiment de ușurare, am coborât din mașină. Dușul rece n-a fost dintr-o dată prea plăcut, dar, oricum, m-am simțit mai proaspăt. Am început să manipulez ștergătoarele, chipurile reparându-le, dar cu ochii la drumul înțesat de mașini; nimeni nu m-a băgat în seamă, iar poliția lipsea cu desăvârșire. Ud până la piele, m-am urcat iar la volan și am pornit. Furtuna se mai potolise, dar era tot mai întuneric. Dincolo de Frosinone nu căzuse nici o picătură, asfaltul era uscat, iar din băltoacele mai vechi de prin șanțuri se ridica ușor un abur alb, prin care răzbăteau luminile reflectoarelor; într-un târziu, de sub pânza de nori apăru soarele, de parcă peisajul ar fi dorit să se arate într-o nouă lumină măcar acum, în ultima clipă dinaintea căderii nopții. În strălucirea trandafirie, nepământeană, am oprit în parcarea restaurantului “Paviesi”, mi-am dezlipit cămașa de pe corp, ca să nu se vadă senzorii, și am urcat la etaj. Chryslerul nu l-am văzut nici aici. Sus, pe terasă, clienții bodogăneau în vreo zece limbi, mâncând fără să se uite ia mașinile care alergau jos, ca niște bile într-o popicărie. M-am simțit, nu știam de când, oarecum schimbat. M-am liniștit, însă m-a cuprins un soi de indiferență. Acum, mă gândeam la fată ca și când totul s-ar fi întâmplat cu ani în urmă. Am băut apoi două cafele, un schweppes cu lămâie, și poate aș fi rămas mai mult, lenevind, dar mi-a venit ideea că pereții construcției, fiind de beton armat, ecranau, și ei nu aveau să știe cum stăteau lucrurile cu inima mea. Nu existau asemenea probleme între Houston și Lună. La ieșire, m-am oprit la toaletă să-mi spăl fața și mâinile. Mi-am netezit părul în oglindă, privindu-mă mai degrabă fără chef, și la drum!

Acum iar trebuia să mă cam mocăiesc. Mergeam de parcă aș fi slobozit hățurile, iar calul cunoștea drumul. Gândurile nu-mi zburau nicăieri, nici nu visam aievea, doar m-am deconectat, de parcă nici n-aș fi existat. Starea asta o numisem cândva “viață de varză”. Nu-mi pierdusem simțul atenției, pentru că mă opream conform graficului. Era un loc bun pentru oprire, la poalele unei coline blânde, acolo unde autostrada începea să se împlânte în spinarea ei printr-un șanț geometric. Prin spațiul acesta, ca printr-o poartă mare, puteam să alerg cu privirea până la orizont, unde banda de beton, cu o mișcare hotărâtă, tăia în două colina următoare. Era ca o crestătură iar la capătul ei, din nou o movilită. Am șters geamurile și, cum trebuia în acest scop să deschid valiza, pentru că mi se terminase “Kleenex”-ul, am atins fundul ei moale, unde se odihnea, greoi, revolverul. De parcă s-ar fi vorbit, aproape toți au aprins luminile în același timp. Am cuprins cu privirea un spațiu destul de întins. Direcția spre Napoli era luminată de dungi albe, iar cea spre Roma se înroșise, ca și cum, pe drum, s-ar fi rostogolit cărbunași aprinși. Pe fundul văii, mașinile frânau, și frânarea aceasta tresărea cu sclipiri roșietice mereu pe același fragment al traseului, dând un frumos exemplu de val care staționează. Dacă drumul ar fi fost de trei ori mai larg, atunci te puteai crede în Texas sau în Montana. Eram atât de singur, deși mă aflam la numai câțiva pași de drum, încât mă cuprinse o liniște blândă. Oamenii, ca și caprele, au nevoie de ciorbă, dar nu știu asta așa de bine ca animalele. Când pe cerul nevăzut se auzi un elicopter, am aruncat țigara și m-am urcat în mașină, înăuntru mai dăinuiau resturile caniculei de peste zi.

După următoarele coline, luminile începură să anunțe apropierea Romei. Aveam totuși de mers, pentru că trebuia să ocolesc orașul. Amurgul îi făcea invizibili pe oamenii din mașini, iar grămezile de lucruri de pe acoperișuri căpătau forme ciudate. Totul devenea și important, și anonim, plin de vorbe nerostite până la sfârșit, de parcă la capătul drumului se aflau chestiuni neobișnuit de însemnate. Un astronaut de rezervă trebuie să fie oarecum un porc, pentru că ceva așteaptă în el să se împiedice de porcii adevărați, iar dacă nu așteaptă, atunci e un măgar. Apoi trebuia să mă mai opresc; o cafea, plimasina, un schweppes, apa cu gheață — toate și-au făcut efectul. Am depășit conturul drumului și împrejurimile m-au surprins, parcă nu numai traficul dispăruse, ci și timpul o dată cu el. Întorcându-mă puțin, am simțit răzbătând prin mirosul de benzină arsă, în aerul care abia se mișca, o mireasmă de flori proaspete. Ce-aș fi făcut dacă aș fi avut treizeci de ani? în loc să caut răspuns la asemenea întrebări, mai bine să mă închei la pantaloni și să merg mai departe. În întuneric, cheile mi-au căzut între pedale; le-am căutat pe dibuite, pentru că nu-mi ardea să aprind lumina oglinzii. Rulam mai departe, nici somnoros, nici treaz, nici enervat, nici liniștit, oarecum străin, moale și ușor mirat. Luminile de pe stâlpi pătrundeau prin parbriz, îmi albeau mâinile pe volan și alunecau spre spate, tăblițele cu numele localităților se succedau luminând ca niște fantome, iar încheieturile de beton provocau sunete sacadate.

Acum o iau la dreapta, pe centura din jurul Romei, ca să intru în oraș dinspre Nord, așa cum făcuse Randy. Nu mă gândeam deloc la el; fusese unul dintre cei unsprezece, și numai întâmplarea făcuse că tocmai lucrurile lui îmi reveniseră mie în totalitate. Randy insistase în privința asta și, fără îndoială, avusese dreptate. “Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci s-o faci cât se poate de bine.” Dar faptul că foloseam cămășile și valizele unui mort îmi era mai degrabă indiferent, iar dacă la început îmi fusese mai greu să mă obișnuiesc, asta se întâmplase fiindcă erau lucrurile unui om străin, și nu pentru că acesta decedase. Se mai nimereau și lungi sectoare de drum, aproape pustii, și mereu mi se părea că lipsește ceva; prin geamurile ridicate zburda un aer plin de miresmele florilor — bine că ierburile se pregăteau deja de odihna nopții. Nici măcar nu mai trăgeam pe nas. Psihologia ca psihologia, dar catarul era hotărât. De asta nu mă îndoiam, deși mi se tot vâra în cap că nici pomeneală de așa ceva. Privind rațional lucrurile, era, chipurile, adevărat, doar și pe Marte creștea iarba! Așa că alergia la prafuri nu era nici un neajuns. Da, dar undeva, în niscaiva rubrici ale dosarului meu, la observații, trebuie că scria “alergic”, adică nu pe deplin corespunzător. Dacă-i așa, atunci era nevoie de unul de rezervă, adică de un creion care se ascute cu cele mai bune instrumente, pentru ca, până la urmă, să nu poți să scrii cu el nici măcar un punct. Asta ar fi însemnat un fel de Cristofor Columb de rezervă.