Stanislaw Lem - Catarul

Din față venea o coloană lungă, iar fiecare mașină mă orbea, așa că închideam, pe rând, când ochiul drept, când pe cel stâng. Nu cumva m-am rătăcit? Parcă nu văzusem coborârea de pe autostradă. Mă cuprinse indiferența: ce puteam face mai mult, să merg o noapte întreagă și gata. În lumină apăru deodată o tăbliță: ROMA TIBERINA. Am ajuns deci. Roma nocturnă se umplea de lumini și de trafic pe măsură ce mă apropiam de centru. Bine că hotelurile, pe care le-am luat la rând, erau apropiate. În fiecare, același răspuns, același ridicat din umeri — “Ne pare rău, e sezon, n-avem locuri” — și iar mă întorceam la volan. În ultimul hotel, am găsit o cameră liberă, liniștită, pe care am luat-o. Portarul s-a holbat la mine, eu l-am compătimit, clătinând din cap, și m-am întors la mașină.

Trotuarul pustiu din fața “Hilton”-ului era înecat de lumină. Coborând, nu zărisem Chryslerul și rămăsesem cu ideea că au putut avea un accident, și de aceea nu-i văzusem pe drum. Cu un reflex, am trântit ușa mașinii și în imaginea din geam, am distins, în spate, botul Chryslerului. Stătea dincolo de parcare, în penumbră, între lanțuri și semnele de interdicție. M-am îndreptat spre hotel. Pe drum, am zărit interiorul întunecat al mașinii, parcă goală, dar cu geamul lăsat pe jumătate. Când am ajuns la numai cinci pași, am zărit un vârf de țigară aprinsă. Am vrut să le fac cu mâna, dar m-am abținut, mi-am stăpânit tremurul, am băgat iar mâna în buzunar și am intrat în hol.

Era un incident mărunt, augmentat doar de faptul că se încheiase un capitol și începea altul; în aerul rece al nopții, totul devenise supranatural de expresiv: boturile mașinilor în parcare, pasul meu, caldarâmul, faptul că nu puteam să-mi mișc mâna în direcția lor — toate astea mă enervau. Până atunci păzisem cronometrul, ca un elev orarul lecțiilor, și nici nu mă gândisem la omul care rulase înaintea mea pe același drum; și el se oprise, băuse o cafea, umblase din hotel în hotel prin Roma nocturnă, ca să-și încheie călătoria la “Hilton”, de unde nu mai ieșise viu. Acum, în acest rol pe care-l preluasem, îmi apărea ceva jignitor, de parcă aș fi provocat destinul.

Băiatul de serviciu, cu un aer serios, țeapăn, sau poate ascunzându-și somnolența, ieși după mine până la mașină, apoi luă cu mâinile înmănușate valizele prăfuite; am zâmbit inexpresiv, uitându-mă la nasturii lui lucitori. Holul era gol. Un alt vlăjgan mi-a dus bagajul în liftul care și-a declanșat îndată muzicuța. Mai resimțeam încă ritmul drumului parcurs. Nu puteam să scap de el — era ca o melodie stăruitoare. Servitorul se opri, deschise ușa dublă, aprinse luminile peste tot, în cabinet, în dormitor, așeză valizele și mă lăsă singur. De la Napoli la Roma era doar o aruncătură de băț, dar mă simțeam totuși obosit. Un soi de oboseală mai încordată, ceea ce constituia următoarea surpriză. Parcă aș fi băut o cutie de bere cu lingurița — un pic de greață, ușor amețitoare. Am trecut prin camere. Patul era până la podea, așa că nu trebuia să-mi pierd vremea cu uitatul pe dedesubt; am deschis toate dulapurile, știind bine că nu aveam să găsesc nicăieri vreun atentator ascuns, ca și cum totul ar fi fost așa de simplu — dar am făcut tot ceea ce trebuia să fac în asemenea situații. Am dat la o parte cearșafurile, saltelele duble, căpătâiul rabatabil al patului; parcă nu-mi venea să cred că n-am să mă mai scol din patul ăsta. Ei, asta-i! Omul este alcătuit în mod nedemocratic. Centrul conștiinței, glasurile din stânga, din dreapta — toate alcătuiesc numai un parlament pictat, fiindcă sunt catacombe care-l zguduie. Evanghelia după Freud. Am verificat sistemul de aerisire, am ridicat și am coborât jaluzelele; tavanele erau albe, netede, nu ca la “Hanul cu Trei Fantome”. Ce primejdii de-adevăratelea, onorabil de macabre erau acolo — un baldachin deasupra patului care cădea peste cel adormit, înăbușindu-l — iar aici, nici tu baldachin, nici altă perdea grea, romantică. Fotoliile, biroul, covoarele erau frumos aranjate, o perfectă expoziție a confortului… Oare oi fi stins luminile în mașină?

Ferestrele dădeau în altă parte, așa că n-o puteam vedea… cred că da, dar dacă oi fi uitat, n-are decât să-și bată capul Hertz. Am tras draperiile, m-am dezbrăcat, aruncând neglijent pantalonii, cămașa și, gol-pușcă, mi-am dezlipit cu atenție senzorul. După duș trebuia să-l lipesc la loc. Am deschis valiza cea mare; cutia cu plasturi era deasupra, dar n-am găsit foarfecă. Stăteam în mijlocul camerei, simțind o ușoară apăsare în cap și covorul moale sub tălpi… Aha, așa e, am pus-o în servietă. Am tras repede încuietorile; o dată cu foarfecă a căzut și o amintire închisă într-o cutie de plastic transparentă, o fotografie galbenă ca Sahara, reprezentând Sinus Aurorae, locul unde trebuia să aterizez, prima mea nereușită. A căzut pe covor, lângă picioarele mele goale — era un spectacol neplăcut, prostesc și semnificativ totodată. Am luat-o de jos, am privit-o în lumina albă a becului din tavan… paralela 10 a emisferei nordice și meridianul 52 de răsărit, în partea de sus mocirla Bosporus Gemmatus, mai jos formația tropicală. Locuri pe unde puteam umbla. Am rămas așa, cu fotografia asta în mână, apoi, în loc s-o pun înapoi în servietă, am pus-o lângă telefon, pe noptieră, și m-am dus la baie.

Dușul era formidabil, iar apa fierbinte stropea în toate părțile. Civilizația începe de la apa curgătoare. Closetele regelui Minos din Creta. Nu știu care faraon poruncise să se fabrice cărămidă din murdăria scoasă din piele pe o viață întreagă, pentru propriul căpătâi din mormânt. Spălările sunt întotdeauna oarecum simbolice.

În adolescență nu-mi spălam mașina; când avea cel mai mic defect, abia după efectuarea reparației care-i readucea demnitatea, o ștergeam, o lustruiam. De fapt, ce puteam ști atunci despre simbolica purității și nepurității, întâlnită în toate religiile? în apartamentele de două sute de dolari pe noapte se respectă numai sălile de baie. Omul se simte după cum îi este pielea. În oglinda mare cât un perete, îmi vedeam torsul plin de clăbuci, cu urma rămasă de la electrozi, de parcă aș fi fost din nou la Houston, și dunga albă de pe șolduri; am dat drumul mai mult la apă și țevile începură să urle jalnic. Calcularea curbelor apei care trece prin țevi, niciodată aflate în rezonanță, este, pare-se, o problemă aproape fără rezolvare a hidraulicii. Câte cunoștințe nefolositoare! M-am șters cu mai toate prosoapele și am intrat gol în dormitor, lăsând urme ude. Mi-am lipit senzorul pe inimă și, în loc să mă întind, m-am așezat pe marginea patului. Am făcut o socoteală rapidă — în termos mai aveam cel puțin șapte cafele. Altădată aș fi adormit ca un arunc, dar știam ce înseamnă să te zvârcolești pe toate părțile de nesomn. Aveam în valiză seconalul bine ascuns, ca să nu-l vadă Randy, un medicament pentru astronauți. Adams nu avusese așa ceva. Se vede treaba că dormea foarte bine. Să-l iau acum, ar fi fost neloial din partea mea. Am uitat să sting lumina în baie. M-am ridicat, cam fără vlagă în oase. În penumbră, apartamentul mi se părea mai mare. Stăteam în picioare, gol, în fața patului, nehotărât. Desigur, trebuie să încui ușa Cheia trebuie să rămână în broască. Același număr — 303. Avuseseră grijă de asta. Ei și? îmi scormoneam teama din suflet. Ceva nedefinit, puțină rușine, dar ce să fac — nu știam de unde neliniștea asta, din perspectiva unei nopți nedormite sau a unei agonii? Toți suntem superstițioși, deși nu toți suntem conștienți de asta. Am mai trecut încă o dată în revistă interiorul în lumina lămpii de pe noptieră, de data asta cu o vădită neîncredere. Valizele erau pe jumătate deschise, luminile jucau alandala pe fotolii. Curată repetiție generală. Revolverul? O idioțenie. Am clătinat din cap a compătimire la adresa mea, m-am trântit în pat, am stins lumina, mi-am relaxat mușchii și am început să respir măsurat.