Stanislaw Lem - Catarul

Să fii la Napoli și să nu vezi Vezuviul — și eu nu-l văzusem. Privisem întotdeauna vulcanii cu bunăvoință. Tata îmi povestea de ei înainte de culcare, dar asta cu o jumătate de veac în urmă. În curând o să fiu și eu bătrân, îmi ziceam, și asta mă surprindea, de parcă mi-aș fi spus că în curând am să fiu vacă. Vulcanii erau ceva solid care trezea încrederea. Pământul crăpa, lava curgea, casele se prăbușeau. Totul era clar și minunat când aveai numai cinci anișori. Eu credeam atunci că prin craterul vulcanului se putea ajunge în centrul pământului. Tata nega faptul acesta. Păcat că n-a mai trăit, ar fi fost bucuros. Nu te gândeai la înspăimântătoarea liniște a acelor spații nesfârșite, când se auzea splendidul sunet al croșetelor care fixau portantul la modul. Ce-i drept, cariera mea n-a fost prea lungă. Nu m-am dovedit demn de Marte. Tata ar fi suportat asta, poate, mai greu decât mine. Cum adică, să fi murit după primul meu zbor? Să-și fi planificat astfel moartea, ca să închidă ochii crezând în mine, nu era asta o dovadă de cinism, sau numai prostie?

Dar n-ar fi mai bine să fii ceva mai atent la trafic? Rămânând în urma unei Lancia psihedelice, am aruncat o privire în oglinda din spate. Chryslerul de la Hertz dispăruse. Parcă ceva se întrezărea, departe, în urmă, lângă Marianella, dar nu eram sigur dacă erau ei; mașina cealaltă s-a ascuns și ea. Traseul acesta banal, nu prea lung, plin de o mulțime preocupată, motorizată, mie unuia îmi dădea privilegiul secretului care pândea într-un mod de neînțeles pentru toate polițiile din lumea nouă și cea veche; eu unul nu aveam în mașină pompă de umflat, papuci de înot, rachetă de tenis, ca să mă duc în vacanță, ci ca să atrag asupra mea lovitura necunoscută. Așa încercam să mă excit, pe degeaba, pentru că farmecul acestei escapade se spulberase de mult; nu-mi mai băteam capul cu misterul conspirației aducătoare de moarte, ci numai cum să pot înghiți a doua plimasină, pentru că nasul îmi curgea întruna. Mi-era indiferent unde se afla Chryslerul. Emițătorul avea o rază de o sută de mile. Iar bunica avea în pod chiloți de culoarea acestei Lancia.

La șase și jumătate am început să gonesc. Un timp m-am ținut în spatele unui Volkswagen, cu niște ochi mari de berbec pictați în spate, care mă priveau cu vădit reproș. Autoturismul îți definește, de obicei, personalitatea. Pe urmă am rămas în coada unui compatriot din Arizona, cu eticheta HAVE A NICE DAY [2] A avea o zi plăcută pe bara antișoc. Înainte și după mine se îngrămădeau pe acoperișurile turismelor bărci cu motor, schiuri nautice, saci de dormit, unelte de pescuit, planșeuri de surfing, rucsacuri zmeurii și portocalii — toată Europa se căznea din răsputeri să aibă a nice day [3] O zi plăcută .

Cinci și douăzeci și cinci de minute. Am ridicat iar, a nu știu câta oară, mâna dreaptă, apoi cea stângă, ca să-mi privesc degetele întinse. Nu tremurau. Şi ăsta urma să fie primul semn. Dar puteai oare să fii sigur? Doar nimeni nu știa nimic. Sau poate să-mi fi ținut răsuflarea o clipă — abia atunci Randy ar fi intrat în panică. Ce idee prostească!

Viaductul. Aerul se zbătea de-a lungul barelor de beton. Am aruncat o privire, să admir peisajul. Minunat era hăul acesta verde, întins până la orizontul înconjurat de munți. Pe banda stângă m-a ajuns din urmă un Ferrari, turtit ca o ploșniță. Iar i-am tras câteva înjurături, în rafale. Parbrizul era pătat cu resturi de muște, pantalonii mi se lipeau de pulpe, reflexul ștergătoarelor îmi fulgera ochii. Mi-am frecat nasul. Pachețelul de “Kleenex” a căzut între scaune, fâșâind în aer. Cineva ar putea să descrie natura moartă pe orbită. Când omul se gândea că avea de-acum totul fixat, magnetizat, legat, lipit cu hârtie specială, abia atunci începea un veritabil circ — un soi de pixuri, ochelari, tot felul de capete de cabluri ieșeau afară ca niște șopârle, și cele mai rele erau resturile. Vânătoare de pesmeți cu aspiratorul. Dar mătreața? Numai mistere în acești primi pași ai omului în Cosmos. Până și copiii întrebau, mai întâi, cum se putea face pipi pe Lună.

Munții apăreau în toată măreția lor, cenușii, liniștiți, greoi, într-un cuvânt ei înșiși. Una din părțile bune ale Pământului. Drumul își schimbase direcția, soarele se strecurase în fâșii înăuntrul mașinii și asta îmi amintea de rotirea mută, maiestuoasă, a luminilor în cabină. Ziuă în plină noapte, una cu alta amestecate, ca înaintea facerii lumii, și visul devenind realitate, realitatea zborului, în învălmășeala, aiureala aceea a corpului, că era așa cum nu putea să fie. Ascultasem prelegeri despre boala locomotorie, dar mă gândeam la ale mele. Astea nu erau simple grețuri, ci o adevărată panică a mațelor și a mucoaselor; măruntaiele, de regulă, imperceptibile, se burzuluiau, protestau. Mi-era pur și simplu milă de ele. În timp ce noi ne delectam cu Cosmosul, trupurilor noastre li se făcea rău din cauza lui. Dintr-o dată se saturaseră de el. Noi le trăgeam acolo după noi, iar ele se împotriveau. Desigur, antrenamentul își spunea cuvântul. Doar și un urs putea să învețe mersul pe bicicletă, dar oare pentru asta existau urșii? Era doar o curată batjocură. Nu ne lăsam învinși, zvâcnetul sângelui în cap se potolea, intestinele încremeneau, dar asta era numai o amânare a socotelilor, pentru că, până la urmă, trebuia să ne întoarcem. Pământul ne întâmpina cu presa lui ucigătoare, îndreptarea genunchilor, a grumazului… era o acțiune disperată, capul zbura în toate părțile ca o bilă de plumb. Îmi dădeam seama că așa urma să fie… Am văzut bărbați atletici, jenați că nu puteau pune piciorul în pământ, pe care eu însumi i-am așezat în baie… Apa se disloca pentru o clipă, primind corpul, dar naiba știe de ce credeam că n-o să fie așa și cu mine.

Psihologul ăla bărbos îmi spusese că așa se întâmpla cu toți. Dar mai apoi, când omul se obișnuia iar cu gravitatea, imponderabilitatea de pe orbită îi reapărea în visuri ca o nostalgie. Nu suntem făcuți pentru Cosmos, și tocmai din cauza asta nu renunțăm la el. Lumina roșie m-a făcut să apăs instinctiv pedala, luând-o înaintea conștiinței. A trecut o secundă bună până să înțeleg că frânez. Cauciucurile scârțâiră pe orezul împrăștiat, boabele fiind tot mai mari, ca grindina. Nu era sticlă. Coloana de mașini încetinea din ce în ce mai mult mersul. Banda din dreapta era mărginită de bornele de siguranță. Am încercat să ies cu privirea din grămada de mașini. Unde? Pe pământ se lăsa alene un elicopter galben, stârnind sub el nori de praf fin ca făina. Două cutii băgate una într-alta, cu măștile smulse. Așa departe de drum? Dar oamenii? Cauciucurile mușcară iarăși asfaltul presărat de cioburi; mergeam bară la bară de-a lungul șirului de polițiști, dând din mâini: “Mai repede, mai repede!” Căști polițienești, ambulanțe, tărgi, roțile mașinii răsturnate încă învârtindu-se, cu luminile ei mici care încă mai clipeau. Fumul plutea deasupra drumului. Asfaltul? Nu, probabil benzina. Coloana de mașini se întorcea pe banda din dreapta; cu viteza scăzută, mai puteai răsufla. Cadavre, vreo patruzeci. Restaurantul de la pod, alături; din imensa Arep di Servizio, cu halele ei enorme și întunecoase, zburau în toate părțile scânteile sudorilor. M-am uitat la kilometraj. În curând o să apară Cassino. La prima cotitură, brusc îmi trecu mâncărimea de nas, de parcă abia acum plimasina și-a făcut loc prin macaroane.

Al doilea viraj. M-a cuprins un tremur, simțind o privire străină ce venea într-un mod imposibil de undeva de jos, de parcă cineva ar fi stat întins pe spate și m-ar fi observat la rece, de sub scaun. Nu era altceva decât o blondină cu limba scoasă, de pe coperta revistei luminate de soare. Fără să mă uit, am întors revista alunecoasă pe partea cealaltă. “Aveți o prea bogată viață interioară, cât pentru un astronaut”, îmi spusese psihologul acela, după ce mi-a făcut testul lui Rorschach. Îl provocasem la discuție. Sau poate el mă provocase. Considera că există două soiuri de frică — unul superior, al imaginației, și altul, inferior, direct din măruntaie. Poate că intenționa, în felul acesta, să mă liniștească, sugerându-mi că sunt prea bun?