Stanislaw Lem - Catarul

Titlu original: Stanislaw Lem „Katar”

Ultima zi mi s-a scurs ca niciodată. Nu de emoție. Nu-mi era frică. De altfel, n-aveam de ce. În mulțimea care vorbea atâtea limbi, mă simțeam mereu singur. Nimeni nu mă băga în seamă. Gazdele nu mi se înghesuiau în față și, de fapt, chiar nu le cunoșteam. Şi pentru că nu credeam în blestemul pe care îl atrag asupra-mi, dormind în pijamalele lui Adams, bărbierindu-mă cu mașina lui și mergând pe urmele lui de-a lungul golfului, trebuia să fi simțit o ușurare la gândul că, a doua zi, voi arunca masca. Nici pe drum nu mă așteptasem la vreo capcană. Doar nici lui nu i se întâmplase nimic pe autostradă. Iar singura noapte la Roma aveam să mi-o petrec sub o pază specială. Îmi spuneam că asta era numai dorința de a încheia acțiunea, căci s-a dovedit a fi un fiasco. Îmi spuneam o mulțime de lucruri chibzuite, și totuși mereu mă abăteam de la ordinea zilei.

După baie, aveam să mă întorc la “Vesuviu” pe la trei, dar de pe la două și douăzeci mă și aflam în apropierea hotelului, de parcă m-ar fi împins ceva într-acolo. În cameră nu se putea întâmpla nimic, desigur, așa că am mai zăbovit pe străzi. Ştiam toate împrejurimile pe dinafară. La colț era o frizerie, mai departe, o tutungerie, o agenție de voiaj și apoi parcarea hotelului, în golul format dintre case. De la hotel în sus, treceam pe lângă un atelier de curelărie, unde Adams își reparase mânerul rupt al valizei, și apoi pe lângă un mic cinematograf non-stop. În prima seară era cât pe-aci să intru și eu la film, pentru că ghiulelele trandafirii de pe afiș le-am luat drept planete. Abia când am ajuns la casă, mi-am dat seama de greșeală. Era un fund de muiere, imens. Acum, în plină arșiță, m-am îndreptat spre colțul străzii și m-am întors, trecând pe lângă vânzătorul de migdale prăjite. Castanele de anul trecut se terminaseră. Admirând pipele de tot felul, am intrat în tutungerie și am cumpărat un pachet de “Cool”, deși nu obișnuiesc să fumez mentolate. În plin zgomot se puteau distinge din difuzoarele cinematografului icnete și scrâșnete ca dintr-un abator. Vânzătorul de migdale și-a dus căruciorul la umbră, sub acoperișul parcării de la “Vesuviu”. Cândva fusese, poate, un hotel de prima mână, dar vecinătatea stătea mărturie a decăderii lui lente. Holul era aproape pustiu. În lift era mai frig decât în cameră. M-am uitat la el cu un ochi critic. Să-mi fac bagajul în fierbințeala asta, însemna să ajung lac de nădușeală, și atunci senzorii n-ar fi rezistat. M-am mutat cu împachetatul în baie, care, într-un hotel vechi ca acesta, era aproape la fel de mare ca și camera. Baia era și ea sufocantă, dar avea barem podeaua de marmură. Am făcut un duș, stând pe vârful picioarelor, și înadins nu m-am șters de-a binelea, apoi am început să-mi aranjez lucrurile în valize, desculț, ca măcar așa să simt nițică răcoare. În trusă am dat peste ceva tare, bine înfășurat. Revolverul. Uitasem cu totul de el. Tare aș fi vrut să-l arunc sub baie. L-am băgat pe fundul valizei celei mari, sub cămăși, mi-am șters bine pieptul și m-am postat în fața oglinzii ca să-mi pun aparatele. Cândva aveam niște semne în aceste locuri de pe corp, dar au dispărut. Mi-am pipăit bătaia de la capul inimii, între coaste, pentru primul electrod. Cel de-al doilea, în adâncitura claviculară, nu voia să se lipească. M-am șters încă o dată și am apăsat plasturele de ambele părți, pentru ca aparatul să nu depășească clavicula. Nu prea reușeam, pentru că altădată nu făceam toate astea de unul singur. Mi-am pus apoi cămașa, pantalonii, bretelele. De la întoarcerea pe Pământ, începusem iar să le port. Era foarte comod acolo, pe orbită. Omul nu-și ținea mereu pantalonii de teamă să nu-i alunece. În Cosmos, îmbrăcămintea n-are greutate, iar când te întorci, rămâi cu acel “reflex al pantalonilor”, și de aceea e bine să porți bretele.

Eram gata. Tot planul îl aveam în cap. Trei sferturi de ceas pentru masa de prânz, plus achitarea notei hotelului, o jumătate de ceas până la autostradă, având în vedere ora de vârf, zece minute de rezervă. Am mai aruncat o privire prin dulapuri, am pus valizele lângă ușă, mi-am spălat fața cu apă rece, am verificat în oglindă să nu se vadă aparatele lipite de piele și am coborât, în restaurant era deja plin. Chelnerul, leoarcă de sudoare, mi-a pus în față un pahar de Chianti, am comandat o pastă de busuioc și cafea în termos. Tocmai terminasem de mâncat și mă uitam la ceas, când difuzorul a anunțat: “Mister Adams la telefon!” Am văzut cum mi se ridică părul pe mâini. Să mă duc sau nu? Un grăsan în cămașă pestriță s-a ridicat de la o măsuță de lângă fereastră și s-a îndreptat spre cabină. Un oarecare Adams. Puțini sunt oare cei pe care-i cheamă Adams? Ştiam că n-o să se întâmple nimic, dar eram furios pe mine însumi. Liniștea mi se dusese pe apa sâmbetei. Mi-am șters gura de grăsime, am luat o tabletă verde, amară, apoi o ultimă înghițitură de vin, și m-am îndreptat spre recepție. În hotel se mai făcea curățenia de dimineață, iar dinspre bucătărie răzbăteau tot felul de mirosuri. Îți venea rău ca unui aristocrat, numai cu gândul la varză. Așa arăta despărțirea. Urmându-l pe portarul care-mi ducea valizele, am ieșit în aerul încins de-afara. Autoturismul, comandat de la casa Hertz, ocupa trotuarul pe jumătate. Era un Hornet, negru ca tuciul. Nu l-am lăsat pe portar să-mi pună bagajul la spate, fiindcă acolo putea fi vreun emițător. L-am expediat cu un bacșiș și m-am urcat în mașina încinsă ca un cuptor. Asudat de îndată, mi-am dus mâna la buzunar să-mi scot mănușile. Inutil, căci volanul era îmbrăcat în piele. În spate, la bagaje, locul era gol — unde putea fi amplificatorul? Pe podea, în fața locului liber, acoperit de coperta unei reviste ilustrate, de unde mă privea o blondină goală, scoțând limba. Am tăcut mâlc, dar parcă ceva a icnit ușor în mine când am început să mă încadrez în traficul continuu. Pe toate benzile de circulație nu găseai un loc liber. Deși odihnit, mă simțeam, totuși, moale, oarecum amețit, nițel cam prostește amuzat, poate pentru că mâncasem o farfurie zdravănă de macaroane, pe care nu le pot suferi. Ca și până atunci, înainte de toate, îmi era groază că mă îngrășasem. După stopul următor am pus în funcțiune aerul condiționat. Mirosul de gaze arse se și făcu simțit. L-am oprit. Mașinile se îndesau unele în altele italienește. Un ocol mare. În oglinzi nu vedeai decât măști și acoperișuri, la potente benzina italiana [1] Puternica benzină italiană (lb. Ital., în orig.) (n. trad.) otrăvise tot aerul.

M-am oprit în spatele unui autobuz, cu respirația lui împuțită. Copiii, toți cu aceleași șepci verzi, se zgâiau la mine prin geamul din spate. În stomac parcă aveam un cocoloș, capul îmi fierbea, iar pe inimă simțeam aparatul care, prin cămașă, se agăța de bretele la fiecare rotire a volanului. Am desfăcut un pachet de “Kleenex” și am întins foițele pe arătătorul de viteze, ca să le am la îndemână, pentru că mă zgândărea nasul ca înainte de furtună. Am strănutat o dată, încă o dată, și eram într-atât de ocupat cu strănutul, încât nu știam când am lăsat în urmă Napoli, dispărut în albăstrimea litoralului. Am început să urc deja pe del Sole. Ca pe orice vârf, nu era mai nimeni. Parcă nici nu luasem plimasină. Urechile îmi țiuiau, nasul îmi curgea, în schimb, gura îmi era uscată. Mi-ar fi prins bine o cafea, deși băusem la hotel două Capucino mici, dar altă cafea nu puteam avea decât pe la Maddalena. “Herald” nu se găsea pe la chioșcuri, se vede că erau iar în grevă. Între micile Fiaturi afumate și un Mercedes, am dat drumul la radio. Ultimele știri. Înțelegeam cam pe jumătate. Demonstranții au dat foc. Declarația purtătorului de cuvânt al poliției private. Ilegalistele feministe anunțau noi acțiuni. Crainica citea cu glas profund declarația teroristelor, condamnarea Papei, una după alta, pe urmă, comentariile presei. Clandestinitate muierească. Nimeni nu se mai mira de nimic. Am pierdut capacitatea de a ne mira. De fapt, ce le deranja, tirania bărbaților? Eu unul nu mă simțeam un tiran. Nimeni nu se simțea așa. Vai de play-boy! Ce-or păți ăștia din partea lor? O să-i răpească și pe preoți? Am închis radioul, ca pe un capac la ghenă de gunoi.