Stanislaw Lem - Catarul

— Nu. Acela este recipientul antidetonator, sub punte. Sunt altele.

— Atunci, de ce n-ați făcut-o? De fapt, tot n-ar fi folosit la nimic…

— Tocmai. Şi în afară de asta, el a acționat mult prea repede.

Îmi arătă pe un plan desfășurat culisele “Labirintului”. Întregul traseu era, într-adevăr, proiectat și ca un câmp de tragere. De sus, traseul putea fi inundat cu apă, în jeturi care te azvârleau cât colo.

— Nimeni nu reușește să iasă din pâlnia mea. A fost o serioasă eroare că nu s-au trântit clapele de ieșire.

Mai vru să-mi arate și macheta, dar am refuzat.

Inginerul era descumpănit. Dorea să demonstreze cât fusese de prevăzător, deși înțelegea probabil că asta era zadarnic. Despre mijloacele de asigurare mă întrebase numai ca să nu știu să le numesc. Credeam că asta e totul, dar un bătrân care se așezase în fotoliul Annabellei ridică mâna.

— Doctor Toricelli, am o întrebare. Îmi puteți spune cum ați reușit s-o salvați pe fetiță?

Am rămas o clipă pe gânduri.

— A fost o întâmplare norocoasă. Ea se găsea între noi doi. Am împins-o ca să ajung la japonez, iar când acesta a căzut, mișcarea m-a împins spre ea. Balustrada este joasă. Dacă acolo s-ar fi aflat un adult, un om greu, n-aș fi reușit să-l arunc, poate că nici n-aș fi încercat.

— Dar dacă ar fi fost o femeie?

— Acolo era o femeie, i-am spus, privindu-l în ochi. În fața mea. Era o blondă cu pantaloni sidefii și cu un cățeluș împăiat. Ce s-a întâmplat cu ea?

— Era plină de sânge, rosti șeful securității. Explozia i-a tăiat amândouă picioarele.

S-a făcut liniște. Oamenii de lângă geam s-au ridicat de la locurile lor, scaunele s-au mișcat, iar eu mi-am îndreptat încă o dată gândul spre clipele acelea. Ştiam doar un lucru. N-am încercat să potolesc avântul spre balustradă. M-am prins de ea cu o mână, ridicându-mă de pe treaptă, astfel încât am cuprins-o pe fetiță cu brațul. De aceea, sărind peste balustradă, ca peste un cal înșeuat, am tras-o în jos. Dar dacă am făcut-o intenționat, sau dacă ea a stat așa, nu știu. Nu mai aveau nici o întrebare, dar eu voiam să mă asigur acum că n-o să fiu asaltat de presă. Mi-au explicat că este o modestie inutilă, dar nici n-am vrut să aud de așa ceva. Asta n-avea nici o legătură cu modestia. Nu țineam ca persoana mea să fie identificată în legătură cu masacrul de pe scări. Numai Randy și-a dat seama de motivele mele.

Ferner mi-a propus să mai rămân la Roma încă o zi, ca oaspete al ambasadei. Dar am refuzat categoric. Doream să plec cu primul avion spre Paris. Exista unul. Un Cessna care transporta materialele conferinței ce se încheiase la prânz cu o recepție, de aceea Ferner și interpretul veniseră în smochin-guri. Ne îndreptam în grupuri spre ușă, discutând întruna, când m-am trezit poftit la o parte de o femeie, pe care n-o văzusem până atunci, o damă cu niște superbi ochi negri. Era psiholog. Se ocupase de Annabella. Mă întrebă dacă vreau cu adevărat s-o iau cu mine la Paris.

— Desigur. V-a spus că i-am promis asta?

Îmi zâmbi. Mă întrebă dacă am copii.

— Nu. Adică, aproape. Doi nepoți de soră.

— Vă iubesc?

— Cred că da.

Îmi dezvălui secretul Annabellei. Micuța era necăjită. Eu îi salvasem viața, iar ea mă judecase din cale-afară de greșit. Crezuse că eram înțeles cu japonezul, sau ceva asemănător. De aceea dorise să fugă. În sala de baie am înspăimântat-o și mai mult.

— Cu ce, pentru Dumnezeu?

Nu crezuse că eram astronaut. Nici că telefonasem la ambasadă. Se gândea că vorbisem cu vreun complice. Şi pentru că tatăl ei avea o fabrică de vinuri și o întrebasem de adresa din Clermont, și-a zis că intenționam s-o răpesc, ca să cer o răscumpărare. I-am promis doctoriței că n-o să-i amintesc Annabellei despre asta. Doar dacă ea singură o să vrea să-mi spună ceva, am sugerat.

— Niciodată sau, poate, peste zece ani. Poate că-i cunoașteți, pe băieți. Fetele sunt altfel.

Îmi zâmbi și se îndepărtă, iar eu am început să mă agit în legătură cu avionul. Mai era un singur loc liber. Le-am spus că am nevoie de două. Au luat legătura telefonic. Până la urmă, un VIP oarecare i-a cedat locul său Annabellei. Ferner se grăbea, dar era gata să amâne întâlnirea aceea importantă, dacă mergeam cu el să iau masa. L-am refuzat încă o dată. Când diplomații au plecat, împreună cu Randy, am întrebat dacă puteam să mănânc ceva cu fetița în spațiul aeroportului. Toate barurile și cofetăriile erau închise, dar asta nu ne privea pe noi. Ne găseam deja deasupra legii. Un brunet cârlionțat, desigur agent, ne-a condus într-un băruleț, dincolo de sala expedierii pasagerilor. Annabella avea ochii roșii. Plânsese. Dar acum căpătase curaj. Când chelnerul a luat comanda, iar eu am ezitat s-o întreb ce vrea să bea, a spus singură, repede, pe un ton indiferent, că la ea acasă se bea vin. Purta o bluză prea lungă, cu mânecile întoarse, iar în picioare niște pantofi tot prea mari. Aveam o senzație de confort, pentru că pantalonii mi se uscaseră și nu trebuia nici să mănânc macaroane. Brusc, mi-am amintit de părinții ei. Ştirea despre întâmplarea de la aeroport o fi fost transmisă la jurnalul de prânz. Am întocmit amândoi textul telegramei, dar când m-am ridicat de pe scaun, a țâșnit ca din pământ însoțitorul nostru, oferindu-se s-o ducă la poștă. Când să plătim, mi s-a spus că am fost oaspeții direcțiunii aeroportului. Atunci i-am dat chelnerului un asemenea bacșiș, încât Annabella să-și închipuie că vine de la un astronaut veritabil. Eram în ochii ei o figură, și eroică, și apropiată, așa că-mi spuse direct că abia așteaptă să se poată schimba. Însoțitorul m-a condus la hotelul companiei Alitalia, unde bagajele noastre sosiseră deja.

A trebuit s-o grăbesc nițel pe fetiță. Ea s-a gătit frumos și am pornit-o amândoi foarte demni spre avion. A apărut și adjunctul directorului aerogării. Directorul nu era bine dispus. Nervii. Micul Fiat al controlului zborurilor ne-a dus până la Cessna, iar la scara avionului, un tânăr distins m-a întrebat, cerându-și scuze, dacă nu doresc o poză ca amintire a dramei prin care trecusem. O trimit ei la adresa indicată. M-am gândit la fata blondă și am refuzat oferta. Au urmat strângeri de mâini. N-aș putea să jur dacă, în ușoara înghesuială ce s-a produs, n-am strâns și mâna de care fusesem nu de mult legat cu cătușele. Îmi place să zbor cu avioane mici. Cessna s-a smuls ca o pasăre și a dispărut spre miazănoapte. După ora șapte aterizam la Orly. Tatăl Annabellei ne aștepta. Încă din avion am făcut schimb de adrese. Mi-o amintesc cu plăcere. Nu același lucru pot spune despre tatăl ei. S-a întrecut în mulțumiri, iar la despărțire mi-a făcut un compliment pe care, desigur, îl meșterise după ce a auzit la televiziune știrea despre masacrul de pe scările aeroportului italian. Mi-a spus că am l'esprit de l'escalier.

Am înnoptat la Orly, în hotelul “Air France”, pentru că nu l-am găsit pe omul meu la Centre National du Recherche Scientifique, și să-l caut pe acasă nu voiam. Înainte de a adormi, a trebuit să închid fereastra, pentru că începuse să mă supere nasul și mi-am amintit că toată ziua n-am strănutat nici măcar o dată. După cum se vede, aș fi avut timp să primesc propunerea lui Ferner, dar, nu știu de ce, țineam să plec mai repede la Paris.

În ziua următoare, imediat după micul dejun, am telefonat la CNRS; mi s-a spus că doctorul meu era în concediu, dar nu plecase din oraș, pentru că era ocupat cu casa, aflată în construcție. Atunci am sunat la Garges, unde locuia, dar tocmai atunci îi instalau telefonul. Așa stând lucrurile, am plecat fără să-l anunț. La Gare du Nord, trenurile suburbane nu mergeau. Era grevă de avertisment. Cum la stația de taxiuri se făcuse o coadă de un kilometru, am întrebat unde se afla cea mai apropiată agenție de închiriere a mașinilor — era Hertz — și am luat un mic Peugeot. Să te miști cu automobilul prin Paris era o aventură, dacă voiai să ajungi într-un loc necunoscut. Nu departe de Operă — n-am ales drumul acesta, ci pur și simplu am ajuns pe-acolo fără voia mea —, o furgonetă m-a lovit în spate, dar nu grav, așa că am pornit-o mai departe, gândindu-mă la lacurile canadiene și la un pahar de apă cu gheață, căci era o arșiță cumplită. În loc de Garges, am intrat din greșeală în Sarcelles, un cartier-standard, foarte urât, pe urmă am zăbovit la o barieră, lac de sudoare, oftând la gândul aerului condiționat. Doctorul Philippe Barth, pe care l-am numit omul meu, era cunoscutul cifrator francez și, totodată, consultant științific la Sûreté [5] Siguranța (Statului) . Conducea colectivul care alcătuia programul pentru computerul de investigații. Era vorba de rezolvarea automată a problemelor cu factori multipli, în care numărul de fapte importante pentru anchetă depășește capacitatea memoriei umane.